Când băiatul meu s-a întors acasă cu iubita însărcinată, am crezut că îi ajut să se ridice. N-am realizat cât de repede apartamentul nostru cu două camere se va transforma într-un loc plin de certuri, rușine și datorii.

„Nu se poate așa ceva, pur și simplu nu mai avem loc!” Asta i-am zis băiatului meu când a intrat pe ușă cu două trollere, trei sacoșe și cu iubita lui după el, cu ochii în pământ.

El s-a uitat la mine și a zis direct:
— Mamă, te rog, doar o perioadă. E însărcinată. Proprietarul ne-a cerut chiria pe trei luni în avans și n-am avut de unde.

Stau într-un apartament cu două camere în Ploiești, la etajul patru, fără lift. Eu dormeam în sufragerie de când mama mea s-a îmbolnăvit și am mutat-o pe ea în dormitor, că nu mai putea urca și coborî ușor din patul extensibil. Lucrez la un supermarket, pe tură, și deja mă împărțeam între serviciu, casă, cumpărături, medicația mamei și ratele la nevoi personale făcute acum doi ani când am schimbat centrala.

Dar când mi-a zis că fata e însărcinată, n-am avut inimă să spun nu.

— Bine, dar temporar, ai înțeles? i-am zis. O lună, două, până vă puneți pe picioare.
— Da, mamă, normal. Mulțumim.

La început, chiar am vrut să cred că o să fie bine. Ea părea liniștită, mai făcea de mâncare, mai dădea cu aspiratorul. El îmi promitea că se angajează imediat. Zicea că și-a lăsat jobul de la depozit pentru că nu mai rezista la program și la navetă. Aici am greșit și eu, că n-am întrebat din prima ce înseamnă „și-a lăsat jobul”. Am aflat mai târziu că, de fapt, fusese dat afară după ce a lipsit câteva zile și n-a mai răspuns la telefon.

Primele două săptămâni au trecut cum au trecut. Apoi au început micile tensiuni. Factura la curent a venit aproape dublu. La apă la fel. Frigiderul se golea imediat. Eu veneam obosită după tură și găseam chiuveta plină.

— Nu sunt menajeră, să știi, i-am zis într-o seară.
— Nici eu nu stau degeaba, a răspuns ea, deja cu nervii întinși. Mi-e rău toată ziua și el promite că rezolvă, dar nu rezolvă nimic.
— Rezolv, numai că nu se angajează nimeni dintr-o zi în alta, a zis băiatul meu, ridicând tonul.
— Ba se angajează, dacă și cauți serios, i-am întors-o eu.

De atunci, aproape în fiecare seară era câte ceva. Ba că televizorul mergea prea tare pentru mama, ba că ei voiau intimitate și n-aveau, ba că eu comentam la orice bon de cumpărături. Și da, comentam. Pentru că eu plăteam aproape tot. Din salariul meu și pensia mamei țineam casa, iar ei veneau cu câteva sute de lei când și când.

Într-o sâmbătă, m-am dus să plătesc întreținerea și m-am întors cu un nod în gât. Administratorul mi-a zis că avem restanță și la fondul de reparații, iar eu pur și simplu nu mai puteam. Când am intrat în casă, ei se certau în bucătărie.

— Tu ai zis că vorbești cu vărul tău să te bage la service! striga ea.
— Și ce vrei să fac, dacă n-a mai răspuns? urla el.
— Să nu mai minți!

Atunci am izbucnit și eu:
— Gata! Ajunge! Asta nu mai e casă, e autogară!

S-a făcut liniște. Ea a început să plângă. El a ieșit pe balcon și a trântit ușa.

Seara, după ce mama a adormit, fata a venit la mine în sufragerie și mi-a zis încet:
— Nu vreau să credeți că profit de dumneavoastră. Eu am vrut să stau la mătușa mea în Berceni, dar el a zis că aici e mai bine, că dumneavoastră îl ajutați.

M-a durut. Nu doar ce a zis, ci și cât de firesc a sunat. Adică băiatul meu luase de bun că eu o să duc totul în spate.

A doua zi l-am întrebat direct:
— Tu când ai de gând să-mi spui adevărul complet?
— Ce adevăr?
— Despre job. Despre datorii. Despre de ce v-a dat afară din chirie.

A tăcut mult și după aia a zis:
— Aveam niște rate la IFN-uri. Am tot rostogolit. Când am rămas fără serviciu, n-am mai făcut față. Proprietarul a aflat că întârziem și a vrut să elibărăm garsoniera.

Mi s-au înmuiat picioarele. Eu credeam că e doar o perioadă proastă. De fapt, era mult mai încurcat decât mi-a spus.

Și eu aveam partea mea de vină. L-am acoperit de prea multe ori. I-am mai plătit o amendă, i-am mai băgat cartela la telefon, i-am mai zis „lasă că vedem”. Poate de asta a crezut că și acum tot eu rezolv.

În zilele următoare am fost rece cu el. El s-a supărat.
— Exact acum mă judeci și tu?
— Nu te judec, dar nici nu mai pot să te țin în brațe la nesfârșit, i-am zis. Tu o să fii tată.
— Și ce vrei să fac? Să ies în stradă cu ea?
— Vreau să faci ce face un om când urmează să aibă copil: să-și asume.

Până la urmă, am avut o discuție toți trei, la masa din bucătărie. Fără țipete, pentru prima dată.

I-am spus clar:
— Eu vă mai pot ține aici o lună. Atât. În luna asta, ori găsiți o chirie la o garsonieră mai ieftină, poate la marginea orașului, ori vă duceți la rudele care pot să vă ajute. Eu nu mai am bani și nici putere. Mama are nevoie de liniște. Eu dorm pe canapea de un an și jumătate. Nu mai pot.

El s-a înroșit tot.
— Mă dai afară.
— Nu. Te oblig să fii capul familiei tale.

Ea s-a uitat la mine și a zis:
— Are dreptate.

Cred că atunci l-a lovit cel mai tare. În săptămâna următoare și-a găsit de muncă la un service auto. Nu ideal, nu cu salariu mare, dar a început. Ea și-a vorbit cu o colegă veche și au găsit o garsonieră mică, mobilată vechi, în chirie, lângă piață. Le-am dat și eu niște bani pentru avans, deși mi-am jurat că nu mai fac asta. Dar i-am dat o singură dată și le-am spus:
— Ăsta e ultimul ajutor mare. De aici încolo, vă organizați voi.

Când au plecat, am plâns după ce s-a închis ușa. De supărare, de vină, de ușurare, de toate la un loc. El încă e rece cu mine uneori, ca și cum l-am trădat. Dar mai dă telefon, mai întreabă de bunica lui, mai zice că e greu, dar măcar acum înțelege pe pielea lui ce înseamnă să ții o casă.

Eu am înțeles și eu ceva: ajutorul, dacă nu are limită, se transformă în povară și pentru cel care dă, și pentru cel care primește. Voi ce ați fi făcut în locul meu, i-ați mai fi ținut în casă sau i-ați fi pus și voi să se descurce singuri?