Mi-am primit fata și ginerele în casa mea când n-au mai avut unde sta, dar într-o zi m-am trezit străină în propria locuință

„Mamă, dacă tot nu-ți convine nimic, spune direct că vrei să plecăm.”

Când am auzit asta din gura fetei mele, în bucătăria mea, cu mâinile mele pe chiuvetă și cu oala pe foc, am simțit că mi se taie picioarele. Nu pentru că ridicase tonul. Ci pentru că spusese „casa asta” ca și cum eu eram musafirul.

Am întors capul spre ea și spre Cătălin, care stătea rezemat de tocul ușii, cu telefonul în mână, de parcă discuția asta era o emisiune la care se uită, nu viața noastră.

„Diana, eu doar te-am rugat să nu mai mutați lucrurile mele din dormitor.”

„Păi unde să le punem, mamă? Și noi unde trăim?”

În momentul ăla am înțeles că nu mai era vorba de o perioadă grea. Era vorba că, încet, încet, eu dispărusem din propria mea casă.

Totul începuse cu șase luni înainte. Diana m-a sunat plângând. Proprietarul le ceruse chiria pe două luni în avans, Cătălin rămăsese fără serviciu la depozit, iar ea abia făcea față cu salariul de la coafor. „Mamă, doar până ne punem pe picioare”, mi-a zis. Cum să-mi las copilul pe drumuri? Am zis da fără să stau pe gânduri.

Stau la casă, moștenită de la părinții mei, într-un cartier vechi de la marginea Ploieștiului. Nu e vilă, nu e cine știe ce, dar e curată, muncită, așezată. Două camere, o bucătărie mare, o curte mică cu viță-de-vie și o bancă veche la poartă. Toată viața mea e acolo. După ce a murit soțul meu, acolo am învățat să tac, să plâng, să merg mai departe.

Când s-au mutat, i-am primit cu drag. Le-am făcut loc în camera mare. Am spus că eu rămân în camera mică, să le fie lor mai bine. Le-am dat și bani de mâncare în prima lună, că-mi era rușine să-i văd cum numără fiecare leu. Diana mă lua în brațe, Cătălin îmi zicea „sărut-mâna” și îmi promitea că își găsește repede ceva de muncă.

Primele săptămâni au fost liniștite. După aia, lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Exact așa. Nu dintr-odată.

Au început cu lucruri mici. Televizorul mergea până noaptea târziu. Vasele rămâneau nespălate. Găseam scrum în ghiveciul cu mușcată, deși le spusesem clar că în casă nu se fumează. Cătălin pufnea când îl rugam să ducă gunoiul.

„Imediat.”

Imediatul lui însemna de obicei a doua zi.

Apoi au început să schimbe prin casă fără să mă întrebe. Au mutat masa din sufragerie. Au dus covorul meu vechi în magazie, că „arată bătrânesc”. Diana mi-a luat perdelele la spălat și le-a pus pe ale ei, gri, reci, de parcă nu mai locuiam eu acolo. Într-o zi am venit de la piață și n-am mai găsit icoana din hol.

„Unde e?”

„Am pus-o în sertar, mamă. Nu se potrivea cu oglinda.”

Atunci m-a durut rău. Mai rău decât dacă mi-ar fi spart ceva.

Nu banii au fost problema cea mai mare. Deși nici acolo n-a fost bine. Curentul venea dublu, apa la fel, mâncarea se termina de parcă aveam han. Când încercam să deschid vorba, Diana se închidea.

„Ți le dăm, mamă, când putem.”

Dar când puteau, își luau mâncare comandată și Cătălin și-a cumpărat adidași noi. M-am uitat la cutia aia din hol și am simțit cum mi se urcă sângele în cap. Eu îmi făceam socotelile la farmacii, ei își luau „ce le trebuie”.

Într-o seară, am auzit din camera lor, ușa întredeschisă:

„Las-o, mă, că se obișnuiește. Oricum casa rămâne la Diana.”

Am încremenit.

Nu știu dacă Cătălin a vrut să mă audă sau nu. Dar eu am auzit. Fiecare cuvânt. Și de atunci n-am mai dormit cum trebuie. Mă uitam la pereți și parcă nu-i mai recunoșteam. Casa în care am spălat, am zugrăvit, am pus murături, am ținut priveghiul bărbatului meu… ajunsese să fie discutată ca o moștenire, cu mine încă vie în ea.

Am încercat să vorbesc frumos. De două, de trei ori.

„Diana, trebuie să vă faceți un plan.”

„Ne facem, mamă.”

„Cătălin, ai găsit ceva?”

„Se caută greu.”

Dar greu nu-l împiedica să stea până la prânz în pat.

Picătura care a umplut paharul a fost într-o duminică. Venisem de la cimitir, de la tatăl Dianei. Eram obosită și apăsată. Când am intrat în casă, în bucătăria mea erau doi prieteni de-ai lui Cătălin, cu semințe pe masă și bere în frigiderul meu. Râdeau tare. Unul stătea chiar pe scaunul unde obișnuia să stea soțul meu.

„Ce e aici?” am întrebat.

Cătălin a ridicat din umeri.

„Doar stăm puțin.”

Doar. Mereu doar.

Atunci am izbucnit. Nu elegant, nu frumos. Cum iese durerea când e ținută prea mult.

„Ajunge! Ajunge! Asta nu e cârciumă, nu e apartament închiriat, nu e casa voastră! E casa mea! Și eu nu mai pot să trăiesc așa.”

Diana s-a făcut albă la față.

„Serios, mamă? Ne scoți afară?”

„Nu vă scot afară ca pe câini. Vă spun că până la sfârșitul lunii trebuie să plecați.”

A început să plângă. Cătălin s-a închis la față.

„După tot ce am pățit, fix tu ne faci asta.”

M-am uitat la el și, pentru prima dată, nu m-am mai simțit vinovată.

„Nu eu v-am făcut asta. Voi ați făcut asta. Mi-ați luat liniștea, mi-ați luat locul, și cel mai rău… mi-ați luat respectul.”

Două săptămâni n-am prea vorbit. Se auzeau doar uși trântite, șoapte, oftaturi grele. Diana mă ocolea prin curte. Eu plângeam noaptea, în pernă, să nu mă audă. Credeți că mi-a fost ușor? E fata mea. Eu am crescut-o. Eu i-am legat șireturile, eu am stat cu ea la febră. Dar unde se termină iubirea de mamă și unde începe umilința?

Au plecat într-o dimineață ploioasă. Niciun scandal. Doar cutii, pași grăbiți și o tăcere care m-a rupt. La poartă, Diana s-a întors spre mine cu ochii umflați.

„Puteai să mai ai răbdare.”

I-am răspuns încet:

„Am avut. Dar n-ai văzut.”

De atunci, mă sună rar. Rece. De parcă eu am trădat-o. Casa e iar liniștită, dar liniștea asta are și gust amar. Mă așez seara pe banca de la poartă și mă întreb dacă am făcut ce trebuia sau dacă o mamă trebuie să înghită orice, doar ca să nu-și piardă copilul.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am pus limite sănătoase sau mi-am alungat propria fată când avea cel mai mult nevoie de mine?