Mi-am îngrijit mama ani întregi, iar după înmormântare sora mea a venit din București să-mi ceară jumătate din casa în care am ars pe dinăuntru
„Legea e lege, Andrei. Nu mă interesează cine a stat aici și cine nu. Casa e și a mea.”
Când mi-a zis asta, stăteam amândoi în curtea în care mama își întindea odinioară rufele, cu mâinile ei crăpate de muncă. Nici nu se uscase bine coliva de pe farfurii de la pomenire. Am rămas cu cheia casei în palmă și cu un gol în stomac de parcă mă lovise cineva cu ceva tare.
„Irina, mama nici n-a împlinit șase săptămâni de când…”
„Știu foarte bine. Tocmai de-aia vreau să lămurim acum, civilizat.”
Civilizat. Așa a zis.
Eu am rămas în Bârlad. Ea s-a mutat în București acum doisprezece ani. La început venea mai des. Apoi doar de Paște, de Crăciun, dacă nu avea „ședințe” sau copilul răcit sau trafic pe Valea Prahovei, de parcă noi locuiam pe altă planetă. Mama o scuza mereu.
„Las-o, mamă, că e fată singură în oraș mare, îi e greu.”
Greu i-a fost și ei, nu zic nu. Dar când mama a început să uite aragazul aprins, când a căzut în baie și a stat două ore pe gresie până am găsit-o eu după serviciu, când i s-au umflat picioarele și nu mai putea să urce cele trei trepte de la intrare, cine era acolo? Eu.
Lucram la un depozit de materiale de construcții. Mi se propusese să plec la Iași, pe un post mai bun. Salariu aproape dublu. Am refuzat. Cum să plec și s-o las singură? Irina mi-a zis la telefon atunci:
„Andrei, nu poți să-ți ratezi viața. Găsim pe cineva.”
Pe cine? O vecină care să vină o oră? O femeie plătită din ce bani? Pensia mamei abia ajungea pe medicamente, pampers, facturi și injecțiile care nu se compensau. De multe ori luam pe caiet de la farmacie. Vindeam din scule, mai amânam rate, mă mai împrumutam. Așa am dus-o.
Nopțile erau cele mai rele. Mama mă striga din oră în oră.
„Andrei… Andrei, unde e tata?”
Tata murise de șapte ani.
Mă duceam la ea, îi aranjam pătura, îi umezeam buzele, îi spuneam încet:
„E bine, mamă. Dormi. Sunt aici.”
Uneori mă privea și nu mă recunoștea. Aia m-a rupt cel mai tare. Nu oboseala. Nu banii. Faptul că mă uitam în ochii femeii care m-a crescut și vedeam doar ceață.
Irina trimitea bani din când în când. Nu des, dar trimitea. 500 de lei, 700, o mie înainte de internări. Și mereu îmi spunea același lucru:
„Să ții toate chitanțele.”
Mă enerva tonul ei. Ca și cum eram administrator, nu fiul care își spăla mama când nu mai putea să meargă la toaletă. Dar tăceam. Nu voiam scandaluri.
Cu două luni înainte să moară, mama a avut o zi bună. Rară, limpede. Stătea pe marginea patului și se uita spre ușă.
„A venit Irina?”
„Nu, mamă. Poate weekendul viitor.”
A tăcut mult. Apoi a zis încet:
„Să nu vă certați pe casă.”
Mi s-a pus un nod în gât. Am râs strâmb și i-am spus că n-are de ce să-și facă griji. Uite că avea.
După înmormântare, Irina a început cu evaluator, acte, notar. Vorbea de metri pătrați, zonă, preț de piață. Casa noastră, veche, cu igrasie pe hol și vișinul plantat de tata, devenise „imobil”.
„Ori o vindem, ori îmi plătești jumătatea.”
„Cu ce să ți-o plătesc, Irina? Eu încă am datorii de la tratamentul mamei.”
A ridicat din umeri.
„Nu e problema mea. Și eu am rată, copil, chirii, viață în București.”
Atunci am simțit, pe bune, că nu mai vorbeam cu sora mea. Vorbeam cu un om străin care știa legi și calcule, dar nu mai știa mirosul casei ăsteia, nici cum plângea mama noaptea.
Am încercat să ne înțelegem. I-am propus să-i dau banii în rate. Puțin câte puțin. A râs scurt.
„În ritmul ăsta, îmi dai partea mea la pensie.”
M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi înjurat.
Când a venit citația, mi-au tremurat mâinile. Vecina de peste drum, tanti Mariana, m-a văzut la poartă și a zis doar atât:
„Te-a dat sor-ta în judecată?”
N-am putut să răspund. Am intrat în casă și m-am așezat pe patul mamei. Mai mirosea vag a alifie mentolată. Și m-am simțit mic de tot.
La proces, Irina a venit îmbrăcată impecabil, cu dosar, cu avocat. Eu aveam o mapă tocită cu rețete, bonuri, externări, analize. Judecătoarea s-a uitat peste ele, a ascultat, a notat. Dar legea n-a întrebat cine a schimbat cearșafurile pline la trei dimineața. Legea n-a întrebat cine și-a mâncat nervii și tinerețea aici.
Hotărârea a fost simplă: fie îi plătesc partea, fie casa se vinde.
N-am avut de unde. Așa că s-a vândut.
În ziua în care am predat cheile, m-am dus în bucătărie și am atins cu mâna colțul mesei unde mama frământa cozonacii. În camera ei, pe perete, se vedea încă urma icoanei luate jos. Atât a mai rămas. Urme.
Irina a venit să semneze ultimele hârtii. Nici nu s-a uitat la mine.
„Sper măcar acum să putem merge mai departe”, a spus.
M-am uitat la ea și, nu știu, parcă o vedeam de foarte departe.
„Tu ai mers mai departe de mult, Irina. Eu am rămas aici până s-a dărâmat tot.”
A vrut să spună ceva, dar s-a oprit. Și bine a făcut. Ce mai era de zis?
Acum stau cu chirie, la două străzi mai încolo, într-o garsonieră rece iarna și prea caldă vara. Trec uneori pe lângă casa copilăriei mele și nu mă mai opresc. În curte au pus pavele noi. Au tăiat vișinul.
Cel mai rău nu e că am pierdut casa. E că am pierdut-o pe mama de două ori. O dată când a murit. Și încă o dată când tot ce a lăsat în urmă a fost împărțit la rece, ca un calcul.
Spuneți-mi voi, că poate eu nu mai judec drept: sângele chiar mai înseamnă ceva când ajungi să pui preț pe fiecare perete?
Voi ce ați fi făcut în locul meu… și în locul ei?