Soțul meu mi-a cerut să mai am răbdare când tatăl lui mi-a luat cheile. În seara aceea am plecat și nu m-am mai întors

— Cheile rămân aici. Nu pleci nicăieri până nu termini treaba.

Socrul meu le-a băgat în buzunarul pantalonilor și s-a așezat înapoi la masă. În chiuvetă erau farfuriile lor, iar pe aragaz fierbea ciorba pentru a doua zi. Eu aveam încă geanta de serviciu pe umăr.

M-am uitat spre Andrei.

— Spune-i să-mi dea cheile.

Soțul meu și-a frecat fruntea.

— Ioana, nu începe și tu. Mai ai puțină răbdare.

De doi ani, răbdarea mea ținea loc de orice: chirie, ajutor în casă, respect.

Ne mutaserăm la tatăl lui, în Ploiești, ca să strângem bani pentru un apartament. Mama lui Andrei murise, iar unchiul Dumitru locuia și el acolo după divorț. Casa avea patru camere și o curte mică. Mi se păruse că încăpem fără să ne încurcăm.

— Un an, cel mult, îmi promisese Andrei. Punem bani deoparte și plecăm la noi.

La început găteam fiindcă îmi făcea plăcere. Apoi am început să spăl și hainele lor. După aceea, dacă nu era pâine proaspătă, tot eu eram întrebată de ce.

Lucram la contabilitatea unui depozit. Plecam înainte de șapte și mă întorceam după cinci, cu ochii usturând de la calculator și cu liste de cumpărături primite pe telefon.

„Ia și bere”, scria unchiul Dumitru.

„Să nu uiți detergentul”, adăuga socrul meu.

Niciunul nu întreba dacă aveam bani sau dacă puteam căra.

Într-o seară, am găsit oala goală. Mâncaseră toți. Pe masă rămăseseră firimituri și o bucățică de pâine întărită.

— Am crezut că mănânci la serviciu, a spus Andrei.

Mi-am prăjit două ouă și am plâns cu hota pornită, să nu mă audă.

I-am cerut de mai multe ori să împărțim treburile. El ducea uneori gunoiul, apoi îmi arăta sacul din mână de parcă trebuia să-l felicit.

— Tata așa e. Nu-l mai schimbi acum.

— Dar pe mine de ce încerci să mă schimbi până nu mai cer nimic?

Nu mi-a răspuns. A doua zi mi-a cumpărat o ciocolată.

Banii pentru apartament se adunau greu. Când se stricase centrala, plătiserăm noi. Când unchiul rămăsese fără bani, Andrei îi împrumutase din economii fără să-mi spună.

— Suntem o familie, Ioana.

Numai când ceream să fiu ajutată nu mai eram o familie. Atunci eram „femeia casei”.

În sâmbăta aceea lucrasem până la prânz. Urma să mă văd cu sora mea, Oana, la o cafea. Nu ieșisem nicăieri doar pentru mine de aproape două luni.

Când am spus că plec, unchiul Dumitru a împins farfuria spre marginea mesei.

— Și astea cine le spală?

— Cine le-a murdărit.

S-a făcut liniște. Atunci socrul meu a luat cheile de pe pantofar.

După ce Andrei mi-a cerut răbdare, am lăsat geanta jos.

— Tu chiar crezi că e normal să-mi ia cheile?

— Nu e normal, dar vezi și tu cum vorbești cu ei.

M-am uitat la omul cu care mersesem la cununie. Încă așteptam să se ridice, să spună măcar atât: „Tată, ajunge.”

A rămas pe scaun.

— Dă-mi cheile, am spus din nou.

Socrul meu le-a aruncat pe masă.

— Dacă ieși pe ușa aia cu atitudinea asta, să nu crezi că te mai primesc eu!

Am luat cheile și m-am dus în dormitor. Am scos geanta mare de sub pat. Nu-mi găseam încărcătorul. Mă enerva prostia asta, că într-un asemenea moment eu căutam un cablu printre șosete.

Andrei a intrat după mine.

— Ce faci? Pentru niște vase?

— Nu pentru vase. Pentru că tu ai stat și te-ai uitat.

— Unde o să te duci? Chiriile sunt cât jumătate din salariul tău.

— Știu.

Mâinile îmi tremurau când am sunat-o pe Oana. Mi-a spus să vin la ea. Avea o canapea în sufragerie și doi copii care se trezeau devreme. Mi s-a părut suficient.

Andrei m-a urmat până la poartă.

— Pleacă acum, liniștește-te și vorbim mâine.

— Nu plec să mă liniștesc. Plec pentru că nu mai pot locui aici. Nici cu ei, nici cu tine.

Au trecut șase luni. Stau într-o garsonieră închiriată, iar actele de divorț sunt depuse. Andrei spune rudelor că m-am supărat din nimic. Încă mă doare când aflu.

Uneori las o farfurie în chiuvetă până dimineața. Încă tresar când o văd, apoi îmi amintesc că nu trebuie să dau explicații nimănui.

Oare câte femei mai aud „ai răbdare” când au nevoie, de fapt, ca omul de lângă ele să se ridice de pe scaun?