Mi-am lăsat copiii cu băiatul de paisprezece ani ca să merg la schimbul de noapte. Când m-am întors, Poliția mă aștepta în bucătărie
— Dumneavoastră sunteți tatăl? Unde ați fost?
Polițistul stătea lângă masa din bucătărie. Pe jos era o baltă de ceai, iar Radu, băiatul meu de paisprezece ani, ținea în pumni bluza fratelui său. Nu se uita la mine.
— La fabrică. Ce s-a întâmplat? Unde e Matei?
— La spital, cu ambulanța. A făcut febră mare. Băiatul a sunat la 112.
Am întins mâna spre Radu. S-a ferit.
Atunci m-a lovit frica adevărată.
De când murise Ioana, cu opt luni înainte, trăiam dintr-un salariu și pensiile de urmaș ale copiilor. Aveam rate, întreținere restantă și trei perechi de încălțări care rămâneau mici pe rând. Radu avea paisprezece ani, Ilinca opt, Matei patru.
Trecusem la schimbul de noapte pentru spor. Vecina, doamna Doina, venea de obicei să doarmă la noi. În seara aceea ajunsese la urgențe cu soțul ei.
Puteam să lipsesc. Dar șeful îmi spusese deja că nu mai putea acoperi absențele mele.
— Mă descurc, tată, spusese Radu.
Și eu îl crezusem. Sau mă agățasem de vorbele lui, că-mi conveneau. Asta e partea urâtă.
La spital, Matei dormea după tratament. Medicul mi-a explicat ce trebuia urmărit. Aveam șapte apeluri pierdute. În hală era zgomot, iar telefonul rămăsese în vestiar.
Radu mă sunase până când Matei începuse să tremure și să nu-i mai răspundă cum trebuie. Apoi chemase ajutor.
— Ai făcut bine, i-am spus.
— Știu, a răspuns. Dar tu unde erai?
N-am mai repetat că munceam.
A doua zi, sora mea, Mariana, a venit cu o sacoșă de mâncare și cu o hotărâre pe care o luase fără mine.
— Copiii vin la mine. Am vorbit și eu unde trebuie.
— Cum adică?
— La Protecția Copilului. Nu poți să-i crești așa.
Mi s-a făcut cald în ceafă.
— Când te-am rugat să stai joi cu ei, ai zis că ai programare la coafor.
— Nu schimba vorba. Ioana nu i-ar fi lăsat singuri.
Ilinca era în prag. Am văzut-o cum își trage mânecile peste degete și am tăcut. De numele mamei ei ne foloseam acum ca să ne rănim.
Când au venit doamnele de la DGASPC, aveam frigiderul plin. Împrumutasem două sute de lei și cumpărasem prea mult iaurt. De parcă iaurtul putea dovedi că eram un tată bun.
Au întrebat cine supraveghea copiii, ce program aveam, cine ne putea ajuta. Au vorbit și cu ei separat. Evaluarea a continuat cu alte vizite și discuții.
Eu auzeam numai întrebarea pe care n-o rostea nimeni: dacă îi pierdeam?
Mariana ceruse să fie luați în calcul pentru un eventual plasament la ea. Îi spunea „tutelă”, deși eu eram acolo, viu, cu mâinile crăpate de muncă și fără să știu cum să mă apăr.
Asistenta socială mi-a explicat că nu exista o decizie de separare. Dar situația trebuia schimbată, nu doar explicată.
M-am înfuriat. Apoi mi-a fost rușine. Pe urmă am întrebat ce puteam face concret.
Am acceptat consilierea. Prima dată am stat cu geaca pe mine, pregătit parcă să plec.
La a treia întâlnire, Radu a spus:
— Eu nu vreau să fiu tata când tata nu-i acasă.
Psiholoaga nu s-a grăbit să umple liniștea.
— Verific aragazul de trei ori, a continuat el. Dacă Ilinca plânge după mama, nu știu ce să-i zic. Și mi-e frică să adorm.
Îi lăudasem maturitatea. El îmi descria frica.
— Îmi pare rău, am spus. N-am văzut.
— Nici nu prea mă întrebai.
Avea dreptate.
N-am reparat totul cu o îmbrățișare. Am cerut schimb de zi și am pierdut sporul. Am depus cerere pentru ajutor, am eșalonat restanțele. Doamna Doina și Mariana au acceptat zile clare în care să ne ajute. Nu „vedem noi”. Zile și ore.
Cu sora mea am vorbit fără copii de față.
— Ajută-mă, dacă vrei. Dar nu-i mai întreba cu cine ar prefera să locuiască.
A lăsat ochii în jos. Nu și-a cerut atunci iertare. A venit însă marți, cum promisese.
După câteva luni de monitorizare, copiii au rămas acasă, iar sprijinul a continuat. N-am sărbătorit. Am făcut clătite și l-am trimis pe Radu la fotbal.
— Sigur nu ai nevoie de mine? m-a întrebat din ușă.
— Am. Dar nu ca să mă înlocuiești.
Încă mă întreb câți părinți spun „mă descurc” când, de fapt, nu mai pot. Și câți copii plătesc pentru rușinea noastră de a cere ajutor.