M-am însurat fiindcă urma să avem un copil. După nouă ani, fiica mea m-a întrebat dacă trebuie să se îmbolnăvească pentru ca noi să nu ne mai certăm

— Dacă mă îmbolnăvesc iar, nu vă mai certați?

Ilinca stătea în ușa bucătăriei, cu ghiozdanul strâns la piept. Avea opt ani și un dinte din față care abia îi crescuse. Eu țineam factura la gaze. Oana avea mâna pe sertarul cu tacâmuri, rămas întredeschis.

Cu un minut înainte îi strigasem că nu mai suport să fiu bun doar de plătit. Ea îmi spusese că nici măcar atât nu făceam cum trebuie.

— Când am avut febră, ați stat amândoi lângă mine, a continuat fata.

Am lăsat factura jos. Oana a închis sertarul încet. Niciunul n-a știut ce să răspundă.

Ne cunoscuserăm la ziua unui coleg, în Ploiești. Eu aveam douăzeci și șase de ani, ea douăzeci și trei. Ne vedeam de câteva luni când mi-a arătat testul. Nu ne spuseserăm niciodată că ne iubim.

Mama a venit a doua zi cu o sacoșă de mâncare și o hotărâre luată deja.

— Faceți nunta până se vede burta. Ce să mai așteptați?

Tatăl Oanei m-a chemat pe balcon.

— Bărbat ai fost când ai făcut-o. Acum să fii bărbat până la capăt.

Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu soțul ei. Nici pe ea n-au întrebat-o. La cununie, Oana plângea. Mama mi-a șoptit că toate miresele plâng.

Ne-am mutat în apartamentul cu două camere moștenit de la bunica mea. Aveam mobilă veche, un frigider zgomotos și impresia că, dacă puneam bani deoparte pentru un pătuț, restul avea să se așeze singur.

Când s-a născut Ilinca, am iubit-o imediat. Pe Oana am așteptat s-o iubesc. Cred că și ea a așteptat același lucru de la mine.

Eu lucram într-un depozit. Ea s-a întors la contabilitate după concediul de creștere a copilului. Seara împărțeam cumpărăturile, rufele și nemulțumirile. Apropierea nu venea.

— Măcar întreabă-mă cum mi-a fost ziua, îmi spunea.

— Spune-mi tu.

— Lasă.

Și o lăsam. Asta făceam cel mai bine.

Când Ilinca avea trei ani, Oana a pomenit prima dată divorțul. Mama ei a început să plângă la telefon. A mea a venit peste noi.

— Vrei să fii singura divorțată din familie? Și tu, Andrei, cum mai dai ochii cu lumea dacă-ți lași copilul?

Am rămas. N-am rămas frumos, să fim înțeleși. Am devenit un om care întârzia intenționat în parcare, cu motorul oprit. Oana își prelungea drumurile la magazin. Ne pedepseam cu tăceri, apoi izbucneam pentru un prosop ud.

Într-o iarnă am pierdut sporul de tură. Au început restanțele la întreținere. Administratorul mă oprea pe scară, iar eu urcam furios și mă luam de Oana că îi cumpărase fetei ghete noi.

— Cele vechi o strâng, Andrei.

M-am uitat la ghetele de lângă ușă și tot n-am cerut iertare. Mi-era mai ușor să fiu nedrept decât să recunosc că-mi era frică.

După seara cu ghiozdanul, am căutat un psiholog pentru Ilinca. La prima întâlnire, ne-a întrebat cum rezolvăm conflictele acasă.

Oana a început să răspundă, apoi s-a oprit.

— Nu le rezolvăm, am spus eu.

Am mers și noi la câteva ședințe. Nu ne-au apropiat ca soți. Ne-au ajutat să spunem, fără țipete, că nu mai voiam viața aceea.

La divorț, tata n-a venit. Mi-a zis la telefon că fac familia de râs. Mama m-a întrebat cine o să-mi încălzească mâncarea.

Oana și Ilinca au rămas în apartament până când ea a găsit o chirie aproape de școală. Eu m-am mutat într-o garsonieră. Plăteam pensia și mergeam după fată marțea și joia. Uneori mă suna seara doar ca să-mi povestească o ceartă din clasă.

Tot am fost numit tată care și-a abandonat copilul. De o vecină care nu știa nici măcar în ce clasă era Ilinca.

În garsoniera aceea am început să dorm fără să tresar la cheia din ușă. Mi-a fost rușine de ușurarea mea. Apoi am înțeles cât de rău ajunsesem, dacă liniștea mi se părea o vină.

Într-o duminică, Ilinca și-a lăsat ghiozdanul pe hol și m-a întrebat dacă putem face clătite. Nu mai vorbea în șoaptă.

Încă mă întreb câți ani am fi putut salva dacă aveam curaj mai devreme. Și de ce ne-a fost mai frică de vecini decât de copilul nostru, care ne auzea în fiecare seară?