Soțul meu și-a scos părinții din viața noastră ca să ne salveze căsnicia. Atunci de ce încă mă întreb dacă am făcut ce trebuia?

— Dacă pleci acum după ea, pentru mine nu mai ești băiatul meu!

Soacra mea stătea în ușa bucătăriei, cu mâna pe piept. Eu țineam geaca Anei sub braț, iar fetița noastră, de șase ani, încerca să-și închidă singură fermoarul. Îi tremurau degetele.

Mihai se uita când la noi, când la mama lui. Socrul meu nici nu se ridicase de la masă.

— Las-o să facă teatru, a spus. Tot aici se întoarce.

Atunci Ana a întrebat încet:

— Tati, tu vii cu noi sau rămâi copilul bunicii?

Mihai a rămas cu gura întredeschisă.

Aveam nouă ani de căsnicie și, în ultima vreme, orice hotărâre a noastră trebuia explicată părinților lui. De la grădiniță până la marca centralei. Dacă nu ceream sfatul, eram nerecunoscători. Dacă îl ceream și făceam altfel, îi umileam.

La început, mi se păruse grijă.

Elena venea cu sarmale când lucram până seara. Dumitru ne ducea cu mașina la cumpărături. Când am luat apartamentul, ne-au împrumutat douăzeci de mii de lei pentru avans.

Le-am dat banii înapoi în trei ani. Păstrasem fiecare transfer, nu știu de ce, parcă simțeam.

Pentru ei, însă, datoria nu se terminase.

— Fără noi erați și acum în chirie, spunea Dumitru când refuzam câte ceva.

Cheia de rezervă, lăsată pentru urgențe, devenise drept de intrare. Găseam hainele mutate, ciorba sărată din nou, facturile cercetate.

Când m-am întors la serviciu, Elena i-a spus Anei că mamele adevărate nu lasă copiii cu străinii. Fetița a plâns trei dimineți la grădiniță.

Mihai mă asculta seara, așezat pe marginea patului.

— Știu cum e mama. Nu pune la suflet.

— Dar unde să pun, Mihai? Că în casa noastră nu mai am loc.

Se supăra. Spunea că îl oblig să aleagă. Eu tăceam câteva zile, apoi izbucneam dintr-un fleac. Ajunseserăm să ne certăm pentru pâine, deși niciodată nu era despre pâine.

În iarna aceea, Mihai a început să doarmă prost. Lucra la un depozit și făcea ore suplimentare. Aveam rată, întreținere restantă și o mașină care cerea lunar altă reparație.

Părinții lui voiau să plătim jumătate din renovarea casei lor.

— Vă rămâne vouă, au spus.

Când Mihai a explicat că nu putem, mama lui n-a mai vorbit cu el patru zile. Apoi l-a sunat plângând că o omoară supărarea.

Într-o noapte, l-am găsit în baie, pe gresie, convins că face infarct. La urgențe ne-au spus că fusese un atac de panică și i-au recomandat un consult.

Nici atunci n-a fost de ajuns.

Duminica următoare am mers la ai lui. Stabiliserăm să stăm o oră și să vorbim despre vizitele neanunțate.

N-am ajuns la cheie.

Elena i-a spus Anei, de față cu noi, că într-o zi mama ei o să-l alunge pe tata din familie.

Mi-am luat geaca. De aici începuse totul.

După întrebarea fetiței, Mihai s-a aplecat și i-a închis fermoarul.

— Vin cu voi.

Mama lui l-a prins de mânecă.

— După tot ce am făcut pentru tine?

El și-a desprins încet brațul.

— Știu ce ați făcut. Dar nu puteți să ne cereți să vă ascultăm în toate pentru asta.

A doua zi a cerut cheia înapoi. Tatăl lui i-a închis telefonul. Am schimbat yala.

Au urmat apeluri la serviciu, mesaje prin mătușa lui, o vizită la grădiniță. Acolo, Elena a cerut s-o vadă pe Ana fără să ne anunțe. Educatoarea m-a sunat înainte să-i deschidă.

În seara aceea, Mihai le-a scris că nu mai vrea contact. Fără vizite, fără mesaje, fără discuții purtate prin copil.

— Pentru cât timp? l-am întrebat.

— Pentru totdeauna. Eu nu mai pot.

Nu părea hotărât în felul acela liniștit pe care mi-l imaginasem. Plângea și ștergea mereu același colț al mesei.

Au trecut opt luni. Merge la psiholog, doarme mai bine și nu mai tresare când sună telefonul. Ana cântă iar prin casă.

Dar de ziua mamei lui l-am găsit privind o fotografie veche. Era mic, pe umerii tatălui său.

— Îți lipsesc?

— Cei din poza asta, da.

M-am așezat lângă el. Nu i-am spus să sune. Nici să nu sune.

Îmi doream să-i văd plecați din casa noastră, dar nu mă gândisem cât o să-l doară liniștea.

Aveam dreptul să ne apărăm familia. Totuși, când omul pe care îl iubești își pierde părinții deși ei încă trăiesc, cum știi dacă «pentru totdeauna» e singura cale?