Soțul meu m-a umilit în fața întregii familii, iar eu am plecat cu fiica noastră și două sacoșe. Când mi-a cerut să mă întorc, aveam deja actele de divorț pregătite

— Fără mine ai cerși la ușa magazinului. Nici de nevastă nu mai ești bună, darămite de mamă.

Sorin a spus asta cu furculița în mână, la masa de duminică, între o glumă a cumnatului și întrebarea soacrei despre cozonac. Eu încă țineam platoul cu friptură. Ana, fiica noastră de nouă ani, a lăsat lingura jos.

Nimeni n-a zis nimic.

Mi-am pus platoul pe masă, încet, fiindcă îmi tremurau mâinile.

— Ana, ia-ți hanoracul.

Sorin a râs scurt.

— Iar faci teatru? Stai jos, că avem musafiri.

Nu m-am așezat.

Cu zece minute înainte, îi spusesem că primisem o ofertă de lucru la o brutărie din cartier. Program de dimineață, salariu mic, dar puteam s-o iau pe Ana de la școală. El mă întrebase cine avea să-i mai facă mâncare caldă la prânz.

Așa începuseră toate certurile noastre: de la ceva mic, până ajungeam eu să-mi cer iertare că existam prin casă.

Renunțasem la serviciu când Ana avusese probleme de sănătate. „Doar până se pune fata pe picioare”, stabiliserăm. După aceea, de fiecare dată când găseam ceva, Sorin avea un motiv să refuzăm. Salariul era prea mic. Drumul prea lung. Colegii, sigur niște derbedei.

Apoi îmi reproșa că mă ține.

În hol, soacra m-a prins de cot.

— Nu pleci pentru două vorbe. Bărbații mai spun la nervi.

Din sufragerie se auzea televizorul. Cineva strângea farfuriile.

— Le spune de opt ani, am răspuns.

Ana își pusese singură pantofii. Avea unul în piciorul greșit. M-am aplecat să i-l schimb și atunci am simțit că-mi vine să plâng. Nu pentru mine. Pentru cât de repede înțelesese că trebuia să fie gata.

Am luat actele, medicamentele ei și câteva haine. Două sacoșe de cumpărături. Sorin a venit până la ușă.

— Te întorci până mâine. N-ai unde să te duci.

Aveam unde pentru o noapte. La sora mea, Mihaela, într-un apartament cu două camere, în care locuiau deja patru oameni.

Am dormit cu Ana pe o canapea care scârțâia la fiecare mișcare. Spre dimineață, m-a întrebat în șoaptă:

— Mami, dacă sunt cuminte, nu ne mai întoarcem?

Am ținut-o lipită de mine. Abia atunci am înțeles cât ascultase prin uși, cât socotise ea, în mintea ei, că ar putea îndrepta.

Luni am acceptat postul de la brutărie.

Mihaela o ducea pe Ana la școală, eu intram la cinci și jumătate. Miroseam mereu a făină și drojdie. Seara îmi număram banii pe masa din bucătărie: garanție, chirie, întreținere, rechizite. Nu ieșeau. Îi număram iar, de parcă a doua oară apărea ceva în plus.

Sorin îmi trimitea când mesaje furioase, când poze cu sufrageria noastră goală.

„Uite ce-ai făcut din familie.”

În a treia săptămână a apărut la brutărie cu flori. M-am rușinat de șorțul pătat. Pe urmă m-am supărat pe mine că încă mă rușinam în fața lui.

— Am exagerat atunci, a zis. Eram obosit. Hai acasă. Schimbăm lucrurile.

— Ce lucruri?

S-a uitat spre tejghea, unde colega mea așeza pâinea.

— Vorbim noi, nu aici.

— Ai vorbit în fața tuturor când m-ai făcut incapabilă.

A strâns ambalajul florilor între degete.

— Și tu trebuie să recunoști că mă provoci uneori.

Nu știu, poate dacă se oprea înainte de asta m-ar fi clătinat. Mi-era dor de casa mea. De mașina de spălat care nu trebuia programată după nevoile altor patru oameni. De o seară în care să nu calculez prețul fiecărei felii de cașcaval.

Dar el tot mie îmi cerea socoteală.

Am depus cererea de divorț cu ajutorul unei avocate care a acceptat plata în rate. Când a aflat, Sorin a spus că îi fur copilul. I-am răspuns că poate vorbi cu Ana și că vom stabili un program, dar că eu nu mă întorc.

Mi-a fost frică după aceea. Am verificat încuietoarea de trei ori în seara aia.

Acum stăm într-o garsonieră închiriată. Divorțul încă nu s-a terminat. Uneori rămân cu douăzeci de lei până la salariu și plâng în baie, cu robinetul pornit.

Ana își face temele la masa pe care și mâncăm. Ieri a vărsat laptele și s-a uitat imediat la mine.

— Adu o cârpă, i-am spus. Ștergem și gata.

A zâmbit înainte să se ridice.

Încă mă doare că am plecat atât de târziu. Dar ce fel de mamă aș fi fost dacă aș fi continuat s-o învăț, prin tăcerea mea, că așa trebuie să arate o familie?