Soțul meu a plecat la mama lui când fetița noastră avea febră mare. În noaptea aceea, i-am spus ce nu mai puteam accepta

— Dacă ieși acum pe ușă, să nu-mi spui mâine că n-ai înțeles cât de rău mi-a fost.

Andrei a rămas cu mâna pe clanță. În brațele mele, Ilinca tremura, deși avea fruntea fierbinte. Termometrul arătase 39,4. Pe masă erau seringa pentru antitermic, un pahar cu apă și telefonul de pe care tocmai vorbisem cu pediatra.

— Mama nu poate să calce pe picior. Ce vrei să fac?

— Să rămâi cu noi. Măcar până vedem dacă scade febra.

A oftat de parcă îi ceream ceva nedrept.

— Mă duc repede. Nu începe iar.

Ușa s-a închis înainte să-i mai spun ceva.

Soacra mea, Viorica, își sucise glezna dimineață. Andrei o dusese la ortoped. Entorsă ușoară, repaus, comprese reci și un unguent. Acum voia alt unguent, fiindcă vecina îi spusese că acela prescris nu era bun.

Farmacia era la două străzi de ea. Sora lui Andrei locuia în blocul alăturat. Dar mama îl voia pe el.

Și el pleca.

Nu era prima dată. Era doar prima dată când nu mai aveam putere să-i găsesc scuze.

De șapte ani auzeam aceeași propoziție: „Știi că mama a rămas singură.” Știam. Îi duceam mâncare, o chemam duminica, îi făceam programări. Când murise socrul meu, stătusem două săptămâni la ea, însărcinată, dormind pe o canapea care mă rupea de spate.

Nu voiam s-o abandonăm. Voiam să nu fim abandonați noi.

Cu o lună înainte, Andrei lipsise de la serbarea Ilincăi ca să-i ducă mamei un covor la curățătorie. În toamnă folosise banii puși deoparte pentru reparația centralei ca să-i cumpere un televizor nou. Al ei încă mergea.

Eu făceam socoteli la cumpărături și amânam dentistul.

Când protestam, deveneam „sensibilă”. Când tăceam, însemna că înțelesesem.

În seara aceea, Ilinca m-a apucat de mânecă.

— Tati vine când mă fac bine?

— Vine, mamă. Tu bea puțină apă.

M-am întors să nu mă vadă plângând. Nu voiam să ajungă și ea să creadă că oamenii vin lângă tine doar când nu mai ai nevoie de ei.

Febra a început să scadă după medicament. Am urmărit-o atent și am rămas lângă ea până a adormit. Andrei s-a întors după aproape trei ore.

Cu o pungă de covrigi.

— Ți-am luat și ție.

M-am uitat la pungă. A pus-o încet pe masă.

— Cum e fata?

— Mai bine. Acum putem vorbi.

— Sunt obosit, putem mâine?

— Eu sunt obosită de câțiva ani.

A tras un scaun. Pentru prima dată în seara aceea, și-a lăsat telefonul cu ecranul în jos.

I-am spus că nu mă mai simțeam soția lui, ci omul care rămânea să strângă tot ce lăsa el în urmă. Copilul, facturile, mesele reci, explicațiile.

— Tu vrei să aleg între tine și mama.

— Nu. Vreau să faci diferența între o urgență și o chemare. Dacă mama ta ajunge la spital, mergem. Dacă are nevoie de cumpărături, le organizăm. Dar copilul nostru bolnav nu poate fi mereu cel care așteaptă.

Și-a frecat ochii.

— Tata m-a sunat în seara când a murit. N-am răspuns. Știi asta.

Știam. Dar nu-mi spusese niciodată atât de limpede de ce răspundea acum la fiecare apel al mamei, chiar și când eram în mijlocul unei mese sau al unei certe.

M-am așezat în fața lui.

— Îmi pare rău că duci asta. Dar eu nu mai pot să plătesc în fiecare zi pentru telefonul acela.

Nu m-am exprimat frumos. Eram terminată. Totuși, n-am retras ce spusesem.

I-am cerut lucruri concrete: să discutăm înainte să ia bani din economii, să împartă drumurile cu sora lui și să nu mai plece automat când aveam nevoie de el acasă. I-am spus și că voiam să mergem la consiliere.

— Iar dacă rămâne totul la fel, eu nu mai pot continua așa.

A doua zi, Viorica a sunat fiindcă voia pâine proaspătă. Andrei s-a uitat spre camera Ilincăi.

— Mamă, astăzi rămân acasă. O sun pe Cristina să vedem cum te ajutăm.

Ea a închis supărată. Lui i-au tremurat mâinile. Eu n-am simțit bucurie, doar puțină ușurare.

Au trecut patru luni. Încă ne certăm uneori. Am început consilierea, iar el mai spune câte un „da” înainte să se gândească. Apoi se oprește și discutăm.

Nu i-am cerut să-și iubească mama mai puțin. E nedrept că am ajuns să mă simt vinovată doar fiindcă i-am cerut să fie și lângă noi?