După o tură de 12 ore la spital, soțul meu a împins farfuria: „Iar mâncare de ieri?” În seara aceea, n-am mai aprins aragazul
— Eu asta nu mănânc. E de ieri.
Andrei a împins farfuria cu ciorbă până lângă mâna mea. Încă purtam pantalonii de la spital. Aveam o urmă de sânge uscat lângă buzunar și șosetele îmi lăsaseră dungi adânci pe glezne.
— Am făcut-o aseară. A stat în frigider.
— Știi că nu vreau mâncare reîncălzită. Cât îți lua să faci ceva proaspăt?
M-am uitat la ceas. Era nouă fără zece. În ziua aceea mâncasem un covrig, în picioare, lângă vestiar.
— Astăzi? Nu mai pot.
A oftat de parcă eu eram cea care făcea scandal.
Lucrez ca asistentă într-un spital din București. Am ture de douăsprezece ore, uneori prelungite fiindcă nu vine schimbul la timp sau se agravează un pacient. Până acasă mai fac aproape o oră, cu autobuzul și metroul.
Andrei lucrează la un depozit de materiale electrice. Nici el nu stă degeaba. Doar că, atunci când intră pe ușă, pentru el ziua de muncă se termină.
Pentru mine începea alta.
Temele lui Matei, uniforma de spălat, cumpărăturile, baia, cina. Mai ales cina.
Nu accepta cartofi cu ouă, fiindcă „nu suntem studenți”. Pastele erau prea des. Sandvișurile nu erau mâncare. Ceva cumpărat? „Dăm bani pe toate prostiile și după aia ne mirăm că suntem bolnavi.”
La început gătisem fiindcă îmi plăcea. Pe urmă, fiindcă era mai ușor decât să ne certăm.
În seara cu ciorba, Matei a rămas cu lingura în aer.
— Mie îmi place, a spus încet.
Andrei n-a răspuns. A deschis frigiderul, l-a închis și s-a dus în sufragerie.
Am rămas să strâng masa. Când m-am aplecat după un șervețel, mi s-a întunecat vederea. M-am așezat direct pe gresie.
Matei a venit lângă mine.
— Mami, ai pățit ceva?
— Nu, puiule. Sunt doar obosită.
A fugit și mi-a adus perna lui. Opt ani avea. El se gândise că trebuie să-mi fie mai bine.
Atunci am început să plâng.
Andrei a apărut în prag și m-a întrebat de ce nu-i spusesem că mă simt rău.
— Ți-am spus că nu mai pot.
— Credeam că zici așa, de nervi.
A doua zi aveam liber. Am dormit până la zece, apoi am stat la masa din bucătărie cu un caiet. Am scris turele mele și, lângă ele, ce puteam găti fără să mă țin cu mâna de blat.
Omletă cu salată. Paste cu legume. Ciorbă pentru două zile. În serile cu ture grele, fiecare adult își pregătea ceva. Pentru Matei stabileam împreună dinainte.
Când i-am arătat caietul, Andrei a râs scurt.
— Acum ne faci program la mâncare?
— Îmi fac mie program la odihnă.
— Mama avea trei copii și gătea zilnic.
— Știu. Și acum o dor mâinile de nu poate desface un borcan. Asta vrei și pentru mine?
A închis caietul.
— Deci să-mi gătesc singur, deși am nevastă.
M-a durut. Nu era prima vorbă urâtă dintre noi, dar pe asta n-am putut s-o înghit.
— Ai o nevastă, Andrei. Nu ai pe cineva angajat în bucătărie.
Două zile mi-a vorbit doar despre facturi și copil. Soacră-mea m-a sunat să-mi spună că într-o casă trebuie să mai lași de la tine.
— Eu tot las, mamă. Nu prea mai am de unde.
N-a mai zis nimic despre cină.
Vineri am venit după o tură grea. Un pacient murise, iar fiica lui mă ținuse de mână pe hol. Îi simțeam încă degetele strânse peste ale mele.
Acasă mirosea a ceapă arsă.
Andrei stătea la aragaz, cu telefonul rezemat de borcanul cu sare. Matei tăia castraveți cu un cuțit bont.
— Am pus prea multă apă în orez, a spus Andrei, fără să mă privească.
Mi-am lăsat geanta jos.
— Se mai întâmplă.
Am mâncat orez cam lipicios și salată. Nu l-am lăudat ca pe un copil. I-am mulțumit și m-am dus să fac duș.
Nu s-a schimbat totul după seara aceea. Încă mai întreabă uneori ce avem de mâncare imediat ce intră pe ușă. Numai că acum îi spun ce este în frigider, nu mă ridic automat.
Duminică pregătim împreună câteva lucruri. Câteodată comandăm. Ratele sunt tot acolo, turele la fel. Dar aseară, când m-am întins pe canapea, nu m-am mai simțit vinovată.
Încă mă doare că a trebuit să ajung pe gresie ca să fiu auzită. Voi unde ați fi pus limita?