La 51 de ani, am primit în casă copilul abandonat al vecinei. Soțul meu mi-a spus că trebuie să aleg

— Ori pleacă băiatul, ori plec eu, a spus Sorin, cu mâna pe clanță.

Matei stătea sub masa din bucătărie, cu genunchii la piept. Avea cinci ani și învățase deja să nu plângă cu zgomot. Eu țineam o farfurie cu griș în mână. Îmi tremura atât de tare, încât lingurița lovea marginea.

— Nu pleacă nimeni în seara asta, am spus. Măcar atât putem să-i dăm: o seară fără frică.

Cu trei săptămâni înainte, vecina noastră, Mirela, îmi bătuse la ușă înainte să plec la serviciu.

— Elena, îl ții până duminică? Am găsit de lucru la Brașov. Mă întorc cu bani.

Avea o sacoșă cu două bluze, niște chiloței și o mașinuță fără o roată. Nici geacă nu-i pusese. Era octombrie.

Duminică n-a venit. Luni avea telefonul închis. Joi am mers la poliție, apoi am sunat la protecția copilului.

Nu l-am ascuns de nimeni. Am spus ce se întâmplase și am cerut ajutor. Asistenta socială, Doina, a venit acasă, a vorbit cu noi și ne-a explicat pașii pentru ca Matei să poată rămâne legal în îngrijirea noastră.

Sorin acceptase la început.

— Câteva zile, Elena. Nu ne apucăm acum să creștem copii.

Aveam cincizeci și unu de ani. Lucram la brutăria de lângă piață, iar el făcea reparații prin apartamente. Aveam rate la centrală și o bucătărie în care două persoane abia se puteau ocoli.

Copii nu avuseserăm. La început îi dorisem. După analize, tratamente și bani împrumutați, eu spusesem că nu mai pot. Sorin nu mă contrazisese, dar tăcerea lui rămăsese între noi ani întregi.

Când sora mea a aflat despre Matei, a venit cu o pungă de mere și multe sfaturi.

— Când trebuia, n-ai făcut. Acum te-ai găsit să crești copilul alteia?

N-am răspuns. Matei era în hol și încerca să-și lege șireturile. De atunci, când venea cineva, își strângea jucăriile în sacoșă.

— De ce le pui acolo? l-am întrebat.

— Să fiu gata.

Atunci am înțeles că el nu se mutase la noi. El aștepta următoarea plecare.

Cearta cu Sorin a pornit de la bani. Cumpărasem ghete, plătisem niște medicamente și întârziasem factura la curent. El găsise plicul roșu sub suportul de pâine.

— Eu muncesc, și tu hotărăști singură ce facem cu banii!

Avea dreptate într-o privință. Hotărâsem singură prea multe. Mă agățasem de copil fără să-l întreb pe omul cu care trăiam dacă mai avea putere pentru viața asta.

Dar când l-am văzut pe Matei sub masă, n-am putut să negociez plecarea lui ca pe o cheltuială prea mare.

Sorin a dormit trei nopți la fratele lui.

În a doua seară, băiatul a împins spre mine mașinuța stricată.

— S-o vinzi. Eu nu mai mănânc seara, dacă nu sunt bani.

M-am dus în baie și am dat drumul la apă. Am plâns acolo, cu prosopul în gură. Să nu mă audă. Proastă grijă, știu, dar atât am putut atunci.

L-am sunat pe Sorin după ce a adormit.

— Nu-ți cer să-l iubești fiindcă îl iubesc eu. Îți cer să vii să vorbim fără să se mai creadă el vinovat.

A venit dimineață. Cu pâine, lapte și o roată mică, luată de la o jucărie veche.

Nu ne-am împăcat dintr-o îmbrățișare. Am făcut socoteli pe spatele unui calendar. Am renunțat la renovarea balconului. Eu am acceptat să cer sprijin, nu să pretind că le duc pe toate. El a acceptat evaluările și discuțiile cu Doina.

După câteva luni, Matei a rămas la noi prin plasament. Despre Mirela am primit vești târziu, prin autorități. Nu se putea întoarce să-l îngrijească. Nu i-am spus niciodată copilului că nu-l iubise. Nu știam eu tot ce fusese în viața ei.

Cu timpul, am început să mai ajutăm. Întâi cu mâncare și teme pentru doi copii din cartier. Mai târziu, după alte evaluări, Ana a venit în plasament la noi. Avea opt ani și tresărea când cineva ridica vocea.

N-am devenit o familie fără certuri. Sunt seri când mă dor picioarele și mă enervez pentru o cană spartă. Apoi îmi cer iertare și pregătesc ghiozdanele.

Într-o dimineață, Matei m-a strigat «mamă» fiindcă nu-și găsea șosetele. Așa, simplu, din camera cealaltă.

Poate că despre asta e vorba: să fii omul pe care un copil știe că-l poate striga. Chiar trebuie să-l fi născut ca să-i fii mamă?