„Dacă te măriți cu el, să nu mă mai cauți.” La 58 de ani, am ales să fiu din nou soție, cu scaunul fiicei mele gol la cununie
— Dacă te măriți cu el, să nu mă mai cauți. Nici pe mine, nici pe nepoata ta.
Ioana a pus un teanc de foi pe masa din bucătărie. Cana mea s-a răsturnat, iar cafeaua a curs peste un plic de la întreținere. N-am întins mâna după cârpă. Mă uitam la fata mea și încercam să pricep cum ajunseserăm aici.
— Omul ăsta are poprire pe pensie, mamă. Și tu vrei să-i dai cheia casei.
Aveam cincizeci și opt de ani și eram văduvă de șapte. După moartea lui Mihai, învățasem să schimb singură garnitura la robinet și să car cartofii în două sacoșe, ca să nu mă doară spatele. Cu serile nu mă descurcasem niciodată.
Ioana venea duminica, de obicei pe fugă. O iubeam și nu-i ceream mai mult. Avea serviciu, copil, rate. Dar după ce pleca, puneam două farfurii în dulap și rămâneam cu liniștea aia care se auzea până în dormitor.
Pe Dan l-am cunoscut la policlinică. M-a lăsat în față la analize, fiindcă mă vedea albă la față. Apoi ne-am întâlnit în piață. Mi-a dus sacoșa până la bloc și m-a întrebat dacă poate să mă sune.
Nu mi-a promis nimic. Mă suna seara să mă întrebe dacă mâncasem. Când am făcut gripă, a stat două ore la coadă la farmacie. Într-o sâmbătă am râs cu el atât de tare, încât vecina a bătut în țeavă.
Uitasem că pot să râd așa.
Ioana îl primise rece de la început.
— Prea repede se face util, mi-a spus după prima masă împreună.
Am crezut că îi era greu să vadă alt bărbat pe scaunul tatălui ei. Acum îmi era rușine de gândul ăsta.
Foile erau copii după acte de executare. Ioana o cunoștea pe fosta lui soție printr-o colegă și vorbise cu ea. Dan împrumutase bani pentru un atelier auto, apoi acoperise o rată cu alt credit. Atelierul se închisese. Datoriile rămăseseră.
Mie îmi spusese doar că avusese „niște încurcături”.
L-am chemat în seara aceea. A rămas în picioare lângă frigider, cu căciula răsucită între palme.
— Cât?
— Mai sunt patruzeci și șapte de mii de lei.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
N-a răspuns imediat. M-am enervat mai rău din cauza tăcerii.
— După cununie? După ce vindeam ceva ca să te ajut?
— Nu ți-am cerut bani, Elena.
— Dar mi-ai ascuns de ce ai nevoie!
S-a așezat abia când i-am arătat scaunul. Mi-a povestit despre împrumuturi, despre certurile de acasă, despre lunile în care o lăsase pe fosta soție să creadă că atelierul încă mergea bine.
— Mi-a fost rușine. Și pe urmă mi-a fost frică să nu pleci.
— Asta nu te face sincer, Dan.
— Știu.
Nu l-am iertat în seara aceea. I-am cerut să plece și aproape o lună nu l-am primit în casă.
Ioana venea mai des. Îmi aducea cumpărături pe care nu i le cerusem și mă întreba dacă mă sunase. Odată mi-a luat telefonul de pe masă când a vibrat.
— Lasă-l, i-am spus.
— Eu încerc să te apăr!
— Știu. Dar nu poți să hotărăști tu tot.
Am mers singură la o avocată. Apoi i-am cerut lui Dan toate actele, inclusiv dovada plăților. Nu avea doar o poveste tristă: avea și ani în care luase hotărâri proaste și îi mințise pe cei de lângă el. Trebuia să mă uit și la asta, nu numai la omul care îmi aducea medicamente.
Am păstrat banii separat. Apartamentul a rămas al meu, iar înaintea căsătoriei am făcut la notar actele pentru separația de bunuri. Nu i-am achitat nicio rată.
Ioanei nu i-a fost de ajuns.
— Crezi că un act te apără de tot?
— Nu. Dar nici singurătatea nu mă apără de nimic.
A plâns atunci. Mi-a spus că nu suporta gândul să mă vadă păcălită. Am vrut s-o țin în brațe, dar s-a tras înapoi.
La cununie, scaunul ei a rămas gol. I-am scris dimineață că o aștept, fără să-i cer să fie de acord. Mesajul a rămas fără răspuns.
Când am semnat, îmi tremura mâna. Îl voiam pe Dan lângă mine, dar îmi doream și să aud ușa deschizându-se în spate.
Încă nu știu dacă fata mea va putea să mă ierte. Oare puteam să-i cer să accepte alegerea mea fără să-i cer, în același timp, să nu-i mai fie frică pentru mine?