Mi-am luat copiii și am plecat după ce soacra m-a umilit din nou. Soțul meu a rămas lângă ea, fără să spună nimic
— Nu ești în stare să ții o casă, dar pretenții ai, mi-a spus soacra mea, împingând farfuria peste masă.
Ciorba s-a vărsat pe caietul lui Vlad. Ilinca a scăpat lingura. M-am uitat la Radu, soțul meu, care rupea pâine cu ochii în jos.
— Ai auzit ce mi-a spus?
— Hai, nu începe și tu. Mama e supărată.
Atunci m-am ridicat. N-am țipat. Am șters mâinile fetiței, am închis caietul ud și am scos geanta de voiaj din dulap.
Dar până să ajung acolo trecuseră șapte luni.
După moartea socrului meu, doamna Elena rămăsese singură în apartamentul ei din Berceni. Avea probleme cu genunchii, uita uneori medicamentele și într-o dimineață căzuse în baie.
Eu am fost cea care a spus s-o aducem la noi.
Locuiam într-un apartament cu trei camere în Militari. Copiii împărțeau o cameră, noi aveam dormitorul, iar sufrageria a devenit camera ei.
— O lună, două, până se pune pe picioare, mi-a promis Radu.
I-am cumpărat papuci comozi. Am eliberat un dulap și am învățat cum îi plăcea ceaiul. Mi se părea firesc. Fusese mama cuiva înainte să fie soacra mea și tocmai își îngropase omul.
La început comenta încet.
— Cam mult ulei.
— Pe vremea mea nu cumpăram haine în fiecare lună.
Hainele erau două perechi de pantaloni pentru Vlad, care crescuse din toate.
Apoi n-a mai simțit nevoia să vorbească încet.
Eu lucram la contabilitatea unei firme mici. Ajungeam acasă după șase, cu sacoșa, ghiozdanul Ilincăi și capul plin de facturi. Găseam oalele mutate, rufele scoase din mașină încă ude și câte o explicație despre cum ar trebui să-mi organizez viața.
Ilinca nu mai voia cina. Am găsit ambalaje de bomboane sub perna bunicii.
— I-am dat două, că plângea. Dacă știai s-o iei cu frumosul, mânca.
Când îl puneam pe Vlad la teme, intervenea din sufragerie:
— Lasă copilul să respire. Și taică-său era la fel.
Într-o seară, băiatul mi-a spus:
— Bunica zice că tu cauți mereu ceartă.
Aia m-a durut rău. Nu critica despre ciorbă. Faptul că începuse să mă micșoreze și în ochii copiilor.
L-am prins pe Radu în bucătărie, după ce adormiseră.
— Nu-ți cer s-o dai afară. Îți cer să-i spui că sunt mama lor. Și că aici locuiesc și eu.
— Așa e ea. Nu o face cu răutate.
— Dar pe mine mă doare.
A oftat și a deschis frigiderul.
După aceea am început să tac. Mâncam mai repede, stăteam mai mult în baie. Plângeam cu apa pornită, să nu audă copiii. Ajunsesem să-mi fie greu să urc scările spre propria casă.
În seara cu farfuria împinsă, Vlad s-a ridicat să mă ajute cu geanta fără să-l rog.
— Mergem la mamaie? m-a întrebat.
Radu a venit după mine pe hol.
— Pentru o vorbă pleci cu copiii?
— Nu pentru una. Pentru toate. Și pentru că tu le auzi și mă lași singură.
Mama ne-a primit în două camere, în Titan. Tata a întins canapeaua fără întrebări. Aveam patruzeci de ani și îmi puneam pijamaua în sertarul în care îmi ținusem caietele.
Nu m-am simțit curajoasă. M-am simțit obosită și îngrozită de ce urma.
Radu m-a sunat a doua zi. Îi tremura vocea.
— Am vorbit cu mama. A zis că mi-am uitat mama pentru o femeie.
— Și tu ce-ai spus?
A tăcut puțin.
— Că femeia aia e soția mea. Și că am lăsat-o singură prea mult.
Nu m-am întors imediat.
Am cerut lucruri clare: fără jigniri, fără să fim contraziși în fața copiilor, fără cumpărături hotărâte pentru toată casa. Iar când apărea un conflict, Radu să nu mai dispară în telefon.
Ne-am întors după zece zile. Soacra mea mă aștepta lângă aragaz.
— Am făcut supă. Dacă vreți.
N-a cerut iertare atunci. Nici eu n-am putut s-o îmbrățișez.
Au urmat săptămâni stângace. Odată a început iar cu „pe vremea mea”, iar Radu a oprit-o calm. Eu am continuat să pun masa, cu mâinile tremurând.
Acum căutăm pe cineva care s-o ajute acasă la ea. Împărțim costurile, mergem la cumpărături, o ducem la medic. Nu o abandonăm. Dar nici eu nu mai trebuie să dispar ca să-i fie ei bine.
Încă mă întreb de ce a trebuit să plec ca să fiu auzită. Oare răbdarea mai e o virtute când copiii tăi învață din ea că mama trebuie să înghită orice?