Am crezut că nora mea îmi respinge familia când n-a vrut comoda mamei în casa ei. Apoi fiul meu mi-a spus ce nu voiam să aud

— Nu o băgați în casă. Vă rog, opriți-vă aici.

Ioana stătea în ușa apartamentului, cu palma lipită de toc. Cei doi oameni care căraseră comoda până la etajul trei s-au uitat la mine. Unuia îi tremura brațul sub lemnul greu.

— Cum să nu o bage? am întrebat. Am plătit transportul.

— Știu. Dar eu v-am spus că nu avem unde s-o punem.

Radu a ieșit din bucătărie și a rămas între noi, fără să se uite la vreuna.

Comoda fusese a mamei mele. Nuc închis la culoare, trei sertare adânci, mânere de alamă. Tata o cumpărase în rate, pe vremea când lucra la uzină. În sertarul de sus ținusem certificatul de naștere al lui Radu, verigheta soțului meu după înmormântare și banii puși deoparte pentru zile rele.

Pentru Ioana era o mobilă prea mare, prea întunecată, nepotrivită cu sufrageria lor albă.

Pentru mine, în clipa aceea, era familia mea lăsată pe palier.

— Puneți-o jos puțin, le-am spus oamenilor.

Un colț a atins peretele proaspăt zugrăvit. Ioana a închis ochii. Gestul acela mic m-a înfuriat mai tare decât refuzul.

— Se repară peretele. Nu s-a întâmplat o nenorocire.

— N-am spus nimic de perete.

— Nici nu trebuia.

Radu mi-a atins cotul.

— Mamă, hai în bucătărie.

M-am smuls. Urât gest, știu. Dar eram deja pornită.

— Când v-am dat bani pentru avans, atunci n-a fost prea vechi nimic de la mine.

Ioana s-a făcut albă. Fiul meu și-a retras mâna.

În liniștea aceea se auzea doar unul dintre cărăuși respirând greu.

Le dădusem douăzeci de mii de lei din economiile mele. Fără condiții, așa spusesem. Chiar așa crezusem. Numai că acum scoteam banii dintre noi ca pe o chitanță pe care uitaseră s-o achite.

— Vă mulțumim pentru ajutor, a spus Ioana încet. Dar nu știam că înseamnă că nu mai putem spune nu.

— Ioana… a început Radu.

— Nu, las-o să spună, am izbucnit. Că văd că are multe de spus.

Și avea.

Mi-a amintit de perdelele aduse fără să întreb. De cheia pe care insistam s-o păstrez. De duminica în care intrasem la ei dimineața, cu sarmale, deși îmi spuseseră că vor să doarmă.

Eu îmi aminteam grija. Ea își amintea ușa deschizându-se fără sonerie.

— Nu vă resping pe dumneavoastră, a zis. Dar vreau să pot hotărî și eu ceva în casa în care plătim amândoi rate.

M-am uitat la Radu.

— Tu de ce nu spui nimic?

A frecat cu degetul o pată de pe masă.

— Pentru că eu am făcut încurcătura. Când mi-ai spus de comodă, trebuia să zic clar că nu o vrem. Am zis „mai vedem”, ca să nu te superi.

Mă agățasem de acel „mai vedem” aproape două săptămâni. Tocmisem mașină, golisem sertarele, ștersesem lemnul cu o cârpă moale. Îmi închipuisem deja o fotografie cu nepotul meu, când avea să vină, așezată deasupra.

Ei nici măcar nu vorbeau încă despre copii.

Atunci m-a apucat plânsul. Nu frumos, cu lacrimi discrete. Mi-am căutat batista prin poșetă și am împrăștiat pe masă bonuri și mărunțiș.

Ioana mi-a întins un șervețel. Nu m-a îmbrățișat. Nici eu n-aș fi putut atunci.

— Mi-e teamă că, dacă nu vă mai trebuie nimic de la mine, n-o să vă mai trebuiască nici de mine, am spus.

Radu s-a așezat lângă mine.

— Avem nevoie de tine, mamă. Nu trebuie să luăm și mobila ca să-ți arătăm.

Oamenii ne-au cerut să hotărâm. Mai aveau o cursă.

Am plătit și drumul înapoi. M-a usturat suma, mai ales că îmi amânasem o lucrare la dentist. Dar n-am mai pomenit banii.

Comoda a ajuns în garajul meu, unde e uscat și nu intră ploaia. Radu a pus-o pe niște bucăți de lemn, ferită de podeaua rece. Eu am acoperit-o cu un cearșaf.

După câteva zile, mi-am cerut iertare pentru vorba cu avansul. Ioana mi-a spus că îi pare rău că ne certaserăm pe palier, în fața unor străini.

Nu ne-am schimbat peste noapte. Încă mă ustură când văd locul gol din dormitor. Dar acum sun înainte să merg la ei și aștept răspunsul.

Comoda rămâne la mine. O pot păstra fără să le cer lor să trăiască în jurul ei.

Învăț, cam târziu, că un dar trebuie să poată fi și refuzat. Altfel, oare cât mai rămâne dar și cât devine datorie?