Soțul meu mi-a cerut să-mi cer iertare de la mama lui după ce ne-a încuiat fetița în cămară. În seara aceea am aflat și unde dispăruseră economiile noastre

— Deschide ușa, doamnă Ileana. Acum!

Din cămară se auzea Ana, sughițând. Soacra mea stătea lângă aragaz și amesteca în ciorbă, de parcă în spatele ușii nu era nepoata ei de șapte ani.

— A vărsat borcanul cu dulceață. Să învețe că lucrurile costă.

Am luat cheia de pe frigider. Ana era ghemuită lângă sacul de cartofi, cu șosetele ude și o zgârietură pe gleznă.

— N-am vrut, mami. Am vrut să-mi pun singură…

M-am așezat pe jos și am strâns-o la piept. Mirosea a praf și a fructe fierte.

— Nu mai rămâne singură cu dumneavoastră, am spus.

Soacră-mea a trântit lingura.

— În casa mea nu-mi faci tu reguli.

Locuiam acolo de aproape trei ani. „Doar până strângeți avansul”, ne spusese când ne mutaserăm. Vânduserăm mașina, renunțaserăm la chirie și puneam lunar bani într-un cont comun. Eu lucram la un laborator de analize, iar Cătălin făcea livrări pentru un depozit.

Plăteam utilitățile și cumpărăturile. Tot musafiri eram.

Când a venit Cătălin, Ana stătea în pat, cu pătura până la bărbie. I-am arătat zgârietura.

— A încuiat-o în cămară. Nu știu cât a stat acolo.

El și-a lăsat telefonul pe masă.

— Mama zice că cinci minute.

— Și dacă erau două? Ți se pare normal?

Din hol, soacră-mea a început să plângă. O auzeam cum își trage nasul, tare, așteptând să se ducă după ea.

— Eu v-am crescut copilul și acum sunt o criminală!

Cătălin nici măcar nu s-a uitat la Ana.

— Du-te și cere-i scuze. Ai ridicat vocea la ea în casa ei.

Am rămas cu crema pentru zgârieturi în mână.

— Tu auzi ce-mi ceri?

— Te rog eu, nu mai face scandal din orice.

Din orice. Așa îi spunea și când Ana venea de la grădiniță și găsea desenele aruncate, fiindcă „umple casa cu prostii”. Așa spusese când mama lui o făcuse proastă pentru că nu știa tabla înmulțirii înainte să intre la școală.

Eu ajungeam seara și încercam să repar cu îmbrățișări ce se stricase peste zi. Și o duceam înapoi dimineața. Asta mă doare și acum.

— Mâine caut o chirie, am spus. Folosim o parte din avans și plecăm.

Cătălin și-a luat telefonul imediat.

— Nu putem umbla acum la bani.

— De ce?

— Pentru că nu e momentul.

Am deschis aplicația băncii. Nu intrasem de câteva luni; transferam salariul meu, iar el îmi spunea cât adunaserăm. Eu mă ocupam de școală, de programări, de hainele rămase mici. El, cică, de economii.

În cont mai erau 846 de lei.

Trebuiau să fie peste treizeci de mii.

Am verificat iar. Apoi am început să derulez transferurile, cu degetul ud de cremă.

— Unde sunt?

Nu mi-a răspuns până n-am repetat întrebarea.

— I-am dat lui Sorin. Avea datorii. Îi dă înapoi.

Sorin, fratele lui, schimbase două mașini într-un an. Eu îi lipisem Anei talpa ghetelor, fiindcă „mai rezistă până la salariu”.

— Mama ta știe?

S-a uitat spre ușă. Atât mi-a trebuit.

Soacră-mea a apărut în prag.

— Era să-l lăsăm de rușine? Sunt frați. Banii se mai fac.

— Și Ana ce e? am întrebat.

Cătălin a oftat, enervat că trebuia să răspundă.

— Iar începi?

Nu începusem atunci. Începusem de ani întregi, cu rugăminți mici: să vină la serbare, să nu mă lase singură la urgențe, să-i spună mamei lui că nu are voie să ne jignească. Mereu ceream prea mult sau alegeam prost momentul.

Am scos geanta de voiaj de sub pat.

— Plecăm la Irina.

Sora mea avea două camere și doi copii. Nu era loc, știam. Dar când am sunat-o, a spus doar:

— Vă aștept. Pun apă pentru ceai.

Cătălin s-a pus în ușă.

— Îți distrugi familia pentru o ceartă cu mama?

— Dă-te, te rog. Ana trebuie să se îmbrace.

Nu știu ce a văzut pe fața mea. S-a dat.

În mașina surorii mele, Ana a întrebat dacă bunica vine să ne ia înapoi. I-am prins centura și i-am spus că nu. A adormit ținându-mă de mânecă.

Am depus apoi cererea de divorț. Cu banii va dura; am păstrat extrasele și am cerut sfatul unui avocat. Acum plătesc o chirie mică, iar uneori socotesc cumpărăturile până la ultimul leu.

Ana încă mă strigă când închide o ușă și nu se deschide imediat.

Nu pot să-i șterg frica peste noapte. Pot doar să vin de fiecare dată când mă cheamă. De ce mi-a luat atât să înțeleg că asta trebuia să cer și pentru mine?