Soțul meu m-a părăsit însărcinată, crezând minciunile mamei lui. După cincisprezece ani, fiul meu i-a răspuns la ușă
— Copilul ăsta nici măcar nu-i al meu, a spus Radu, aruncând cheia pe masa din bucătărie.
Eram în luna a șaptea. Țineam o farfurie cu cartofi fierți și îmi amintesc că am pus-o jos foarte încet, să nu se spargă. Mâinile îmi tremurau.
— Uită-te la mine când spui asta.
Nu s-a uitat. În spatele lui, soacră-mea, Elena, își strângea poșeta la piept.
— Te-am văzut cu ochii mei, mi-a zis. Nu mai juca teatru.
Mă văzuse intrând în bloc cu vărul meu, Sorin. Venise să repare o priză arsă. Îi explicasem, îi arătasem mesajele, o sunasem chiar atunci pe mătușa mea. Elena ieșise pe hol, iar Radu o urmase. Când s-au întors, el începuse să-și strângă hainele.
Mai târziu am aflat ce îi spusese: că Sorin venea des, că mă sărutase la intrare, că tot blocul știa. Inventase tot.
— Facem un test după ce nasc, am spus. Numai nu pleca așa.
— Mama nu m-ar minți.
Asta a fost. Patru ani de căsnicie, încheiați cu o propoziție.
Pe Andrei l-am născut într-o dimineață de februarie. Mama mi-a adus într-o sacoșă cămașa de schimb și două banane. Radu nu mi-a răspuns la telefon.
În certificatul copilului figura ca tată. În rest, nu era nicăieri.
La divorț am cerut pensie de întreținere. După luni de amânări, au început să intre niște bani, puțini și nu mereu la timp. Radu lucra când cu acte, când fără. Eu învățasem deja să nu cumpăr nimic înainte să văd banii în cont.
Dimineața eram casieră la un magazin alimentar. De două ori pe săptămână făceam curat pe scările unor blocuri, iar seara scurtam pantaloni la mașina de cusut a mamei.
Andrei adormea uneori cu obrazul pe masa din bucătărie, lângă caiete, așteptând să termin.
— Mai ai mult, mami?
— Încă un tiv.
De multe ori mai aveam cinci.
Când avea șase ani, a făcut pneumonie. Am stat cu el în spital și am pierdut curățenia de la două scări. Administratorul mi-a spus că oamenii nu puteau aștepta după problemele mele.
În seara aceea am plâns în toaleta secției, cu robinetul deschis. Când m-am întors, Andrei mi-a făcut loc lângă el în pat.
— Ai ochii roșii. Te doare ceva?
I-am spus că nu dormisem. Nu era chiar minciună.
Despre tatăl lui întreba rar. La început îi spuneam că locuiește în alt oraș. Când a crescut, i-am spus adevărul pe bucăți: că plecase, că nu avusese încredere în mine, că nu era vina lui.
— Dar știe unde stăm?
— Știe.
După asta n-a mai întrebat aproape un an.
Radu a reapărut într-o sâmbătă, când Andrei avea cincisprezece ani. Eu venisem de la piață și încă aveam sacoșele în mâini. El aștepta lângă ușă, cu o pungă de cadouri.
Îmbătrânise. Primul meu gând, prostesc, a fost că eu nu avusesem timp să observ când îmbătrânisem.
— Am aflat tot, a spus.
Elena îi mărturisise înainte să moară. Îmi trimisese apoi și sora lui un mesaj: fusese acolo, auzise. Soacră-mea recunoscuse că voia să ne despartă. Credea că îl îndepărtam de ea, că îi luam banii și că, după naștere, n-avea să-l mai vadă.
Am lăsat sacoșele jos.
— Și acum mă crezi?
Radu și-a frecat palmele.
— Am fost un prost. Vreau să îndrept lucrurile. Să-mi cunosc băiatul.
— Puteai să ceri testul. Puteai să vii la maternitate. În cincisprezece ani puteai să faci ceva.
A început să plângă. Altădată m-aș fi apropiat imediat. Atunci am rămas lângă cartofii care se rostogoliseră din sacoșă.
Ușa s-a deschis. Andrei auzise.
— Tu ești Radu?
El a ridicat capul.
— Sunt tatăl tău.
Andrei s-a uitat la punga din mâna lui.
— Nu. Ești omul care a lăsat-o singură pe mama.
— Lasă-mă măcar să-ți explic…
— Ea cine a ascultat-o?
M-am apropiat de băiat. Își încleștase maxilarul și tremura puțin.
— Nu trebuie să hotărăști nimic acum, i-am spus.
— Eu nu vreau să intre.
Radu s-a uitat spre mine, așteptând ajutor. Nu i l-am dat.
A plecat cu punga. Seara mi-a trimis un număr de telefon pentru Andrei. L-am păstrat, dar nu i-am cerut fiului meu să sune.
Nu știu dacă ușa aceea va rămâne închisă pentru totdeauna. Știu doar că nu pot să-i cer copilului meu să ierte după calendarul omului care ne-a părăsit.