„Fiul Nostru Nu Ne-a Vizitat Pentru Că Soția Lui a Spus Nu: Ea Susține Că Întotdeauna Vrem Ceva. Dacă și-a Luat Concediu, Ar Trebui Să-l Petreacă cu Familia Lui. Și Nu-i Place Casa Noastră”

Elena stătea pe verandă, cu ochii scanând orizontul în căutarea oricărui semn al fiului ei, Andrei. Soarele apunea, aruncând o nuanță aurie peste câmpuri, dar inima ei era grea. Așteptase această vizită de luni de zile, dar în adâncul sufletului știa că nu se va întâmpla.

„Se pare că nu va veni,” oftă ea, întorcându-se către soțul ei, Vasile, care stătea lângă ea, pierdut în gânduri. „Eu și soțul meu ne-am obișnuit deja, așa că nici măcar nu ne mai supărăm.”

Vasile dădu din cap, cu fața brăzdată de linii de îngrijorare și dezamăgire. „Ce s-a întâmplat de data asta?” întrebă el, deși avea deja o idee bună. „Poate că soția lui nu l-a lăsat să vină? Dacă îmi amintesc bine, voi două nu v-ați înțeles niciodată prea bine.”

Ochii Elenei se umplură de lacrimi când se gândi la nora ei, Ana. „Poate că așa este, dar fiul meu nu ne-a spus niciodată nimic,” șopti ea, cu vocea tremurând. „Ana susține mereu că vrem ceva de la ei. Spune că dacă Andrei și-a luat concediu, ar trebui să-l petreacă cu familia lui. Și nu-i place casa noastră.”

Vasile clătină din cap, frustrarea evidentă în ochii lui. „Nu e corect, Elena. L-am crescut, îl iubim și acum nu putem nici măcar să-l vedem din cauza ei.”

Elena își șterse lacrimile și încercă să zâmbească. „Nu putem schimba cum se simte ea, Vasile. Trebuie doar să acceptăm.”

Cuplul stătea în tăcere, greutatea cuvintelor nespuse atârnând în aer. Elena se gândi la zilele când Andrei era un băiețel mic, alergând prin curte, râzând și jucându-se. Acele amintiri păreau acum o viață întreagă în urmă.

Andrei fusese mereu un fiu bun, dar lucrurile s-au schimbat când s-a căsătorit cu Ana. Ea era o femeie cu voință puternică și Elena încercase din răsputeri să se înțeleagă cu ea, dar nu era niciodată ușor. Ana avea propriile idei despre familie și priorități, iar Elena simțea adesea că era dată la o parte.

Primii ani ai căsniciei lor au fost cei mai grei. Andrei venea tot mai rar în vizită și când venea, era mereu pe fugă. Ana rămânea acasă, susținând că avea alte angajamente. Elena încerca să înțeleagă, dar tot o durea.

Un Crăciun, Elena sperase să aibă toată familia împreună. Petrecuse săptămâni pregătind mâncărurile preferate ale lui Andrei. Dar în ziua reuniunii, Andrei a sunat să spună că nu vor veni. Ana hotărâse că trebuie să petreacă sărbătoarea cu familia ei.

Inima Elenei s-a frânt în acea zi, dar a pus o față curajoasă pentru Vasile. „E în regulă,” spusese ea, deși era departe de adevăr. „Vom avea alte Crăciunuri.”

Dar alte Crăciunuri nu au mai venit. În fiecare an apărea o nouă scuză, un nou motiv pentru care nu puteau veni. Elena și Vasile petreceau sărbătorile singuri, casa lor fiind plină de ecourile a ceea ce ar fi putut fi.

Pe măsură ce anii treceau, Elena și Vasile s-au obișnuit cu dezamăgirea. Au încetat să mai facă planuri elaborate și au învățat să prețuiască momentele rare când îl vedeau pe Andrei. Dar nu era niciodată suficient.

Într-o vară, Andrei a reușit în sfârșit să vină în vizită, dar tensiunea era palpabilă. Ana rămăsese acasă și Andrei părea distant, preocupat. Elena încercase să umple golul dintre ei, dar era clar că ceva se schimbase. Fiul ei nu mai era băiatul lipsit de griji pe care și-l amintea.

„Mamă, tată, vă iubesc pe amândoi, dar lucrurile sunt diferite acum,” spusese Andrei cu vocea plină de regret. „Eu și Ana avem propria noastră viață, propria noastră familie. Nu pot fi mereu aici.”

Elena dăduse din cap, înțelegând dar cu inima frântă. „Știm, Andrei. Doar că ne este dor de tine.”

Acum, pe măsură ce soarele dispăruse sub orizont, Elena simțea greutatea acelor cuvinte mai mult ca niciodată. Îi era dor de fiul ei, îi era dor de legătura pe care o aveau odată. Dar știa că viața a mers mai departe și trebuia să găsească o modalitate de a accepta asta.

Vasile îi luă mâna într-un gest tăcut de confort. Stătuseră împreună, privindu-se cerul nopții umplut de stele, fiecare dintre ele fiind un memento al dragostei pe care o aveau pentru fiul lor, chiar dacă el era departe.