„Bunica ți-a Lăsat Casa, Acum E Rândul Tău să ai Grijă de Ea”: Spune Mama

Era o seară răcoroasă de toamnă când Carolina a primit apelul de la mama ei, Victoria. Tonul vocii mamei sale era un amestec de oboseală și hotărâre. „Carolina, trebuie să vorbim despre Bunica Ana,” a spus ea, cuvintele ei fiind pline de îngrijorare.

Carolina a simțit un nod în stomac. Știa că această conversație era inevitabilă. Bunica Ana, odată vibrantă și extrem de independentă, se lupta cu sănătatea în ultima vreme. Memoria îi slăbea, iar mișcările ei erau mai lente, mai deliberate.

„Mamă, ce se întâmplă? E Bunica bine?” a întrebat Carolina, încercând să-și păstreze vocea calmă.

„Nu se simte bine, draga mea. Dr. Haralambie m-a sunat azi dimineață. Este îngrijorat că locuiește singură. Devine periculos,” a explicat Victoria, vocea ei tremurând ușor.

Mintea Carolinei alerga. Casa Bunicii Ana era o structură veche și cochetă situată în suburbia Bucureștiului. Era casa în care Carolina petrecuse nenumărate veri, coacând prăjituri și ascultând poveștile din tinerețea bunicii sale. Gândul că bunica ei era în suferință era dureros.

„Ce vom face?” a întrebat Carolina, vocea ei fiind doar o șoaptă.

„Asta e problema,” Victoria a făcut o pauză, respirând adânc. „Casa… Bunica ți-a lăsat-o ție în testamentul ei. A vrut să o ai tu. Și acum, cred că e timpul să preiei îngrijirea ei.”

Carolina a rămas tăcută. Responsabilitatea părea imensă. Ea locuia în Cluj-Napoca, la cinci ore de mers cu mașina de București. Jobul ei la firma de marketing era solicitant, iar viața ei era acolo. Dar casa și bunăstarea bunicii sale erau acum responsabilitatea ei.

„Înțeleg, Mamă. Voi găsi o soluție. Poate putem angaja o asistentă sau găsi un centru de îngrijire bun,” a sugerat Carolina, sperând la un pic de sprijin.

Victoria a oftat, „Carolina, am discutat asta. Bunica a fost clară că vrea să rămână în casa ei. Și cu casa fiind acum legal a ta, cred cu adevărat că trebuie să fii acolo pentru ea.”

Greutatea așteptărilor mamei sale și vinovăția pentru sănătatea deteriorată a bunicii sale erau copleșitoare. După o noapte nedormită, Carolina a luat decizia. Se va muta înapoi la București și va avea grijă de Bunica Ana ea însăși. Părea lucrul corect de făcut, singurul lucru de făcut.

Tranziția a fost dificilă. Carolina s-a chinuit să echilibreze munca de la distanță cu îngrijirea bunicii sale. Zilele erau lungi, pline de programări la doctor, gestionarea medicamentelor și îngrijorare constantă. Momentele de claritate ale Bunicii Ana erau rare și să o vadă cum se degradează era sfâșietor.

Lunile au trecut și povara a crescut. Carolina se simțea izolată, viața ei socială inexistentă. Munca ei suferea și relația cu iubitul ei, Radu, devenea tensionată. El voia ca ea să se întoarcă la Cluj-Napoca, dar ea nu putea să-și lase bunica.

Într-o seară, în timp ce Carolina stătea lângă patul bunicii sale, ținându-i mâna fragilă, Bunica Ana s-a uitat în ochii ei și a șoptit: „Mulțumesc, draga mea.” Aceste cuvinte, pline de dragoste și tristețe, au frânt-o pe Carolina. Lacrimile i-au curs pe față în timp ce realiza că aceasta era viața ei acum. Nu mai era cale de întoarcere.

Bunica Ana a murit liniștită într-o noapte de iarnă. Carolina era lângă ea, epuizată și singură. Casa, odată un simbol al căldurii și familiei, părea rece și goală. Carolina își îndeplinise promisiunea, dar cu ce preț? Cariera ei era pe pauză, relația ei se terminase și spiritul ei era frânt. Avea casa, dar pierduse mult mai mult.