„Eram Ca un Cățeluș Pierdut, și Tu M-ai Luat În Brațe,” a Spus Fiul

Soarele apunea peste micul oraș Sinaia, aruncând umbre lungi peste curțile din spate, mărginit de garduri vechi și garduri vii crescute în exces. Viviana tocmai terminase de strâns masa de seară când a observat că ușa din spate era ușor întredeschisă. Un sentiment de neliniște i-a cuprins inima în timp ce îl striga pe fiul ei, Andrei.

„Andrei, ești acolo?” vocea ei tremura ușor în timp ce pășea în aerul răcoros al serii. Nu a primit niciun răspuns, doar foșnetul blând al frunzelor. Inima Vivianei bătea cu putere în timp ce se îndrepta spre gardul viu de la capătul curții, papucii ei scârțâind ușor pe iarbă.

Pe măsură ce se apropia de gardul viu, a auzit suspine înfundate. Dând la o parte crengile, l-a găsit pe Andrei, fiul ei de zece ani, ghemuit lângă gard, cu fața îngropată în brațe. Corpul lui tremura cu fiecare suspin, iar inima Vivianei s-a strâns de durere.

„Oh, Andrei, ce s-a întâmplat?” a întrebat ea, așezându-se lângă el pe iarba umedă. Andrei s-a uitat în sus, cu ochii roșii și umflați de plâns. A încercat să vorbească, dar cuvintele i-au fost înecate de lacrimi.

„Eram ca un cățeluș pierdut, și tu m-ai luat în brațe,” a reușit în cele din urmă să spună printre suspine. Viviana l-a îmbrățișat strâns, trăgându-l aproape. „Ce s-a întâmplat la școală astăzi?” a întrebat ea cu blândețe, temându-se de ce era mai rău.

Andrei a tras adânc aer în piept, încercând să se calmeze. „Ei… ei au continuat să mă tachineze,” a bâiguit el. „Au spus că nu aparțin acolo pentru că nu sunt ca ei. Au spus că nu ești mama mea adevărată și că doar m-ai găsit și ți-a fost milă de mine.”

Inima Vivianei s-a strâns de durere în timp ce asculta cuvintele lui Andrei. Îl adoptase pe Andrei când era doar un bebeluș și îl iubea la fel de profund ca orice mamă. I-a mângâiat părul, încercând să-i aline durerea.

„Ești fiul meu adevărat, Andrei. Aparții aici cu mine, indiferent ce spune oricine,” a șoptit ea, dar cuvintele ei păreau să ofere puțină alinare. Andrei s-a tras ușor înapoi, uitându-se în ochii ei cu un amestec de confuzie și tristețe.

„Dar de ce mă urăsc, mamă? De ce sunt atât de diferit?” a întrebat el, vocea lui abia fiind o șoaptă.

Viviana a oftat, ochii ei umplându-se de lacrimi. „Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg, dragul meu. Dar asta nu înseamnă că este corect și nu te face mai puțin minunat.”

Au stat în tăcere pe măsură ce cerul se întuneca, greutatea cuvintelor lui Andrei atârnând greu între ei. Viviana știa că acesta era doar începutul multor conversații dificile și momente pe care vor trebui să le înfrunte împreună.

Pe măsură ce se întorceau spre casă, mâna lui Andrei în mâna ei părea mai mică și mai vulnerabilă. Viviana a strâns-o ușor, o promisiune tăcută că va fi mereu acolo, chiar dacă știa că nu-l poate proteja de toată cruzimea lumii.

În acea noapte, când Viviana l-a băgat pe Andrei în pat, i-a șoptit: „Ești iubit, mai mult decât vei ști vreodată.” Andrei a dat din cap, ochii lui încă plini de tristețe. Viviana a stins lumina și a închis ușa, inima ei grea cu cunoașterea că unele răni durează mult timp să se vindece.