„Am Observat Că Fiul și Nora Mea Vin Mai Des în Vizită. Nu Sunt Zgârcită, Dar Vin la Cină Aproape în Fiecare Seară”

Când fiul meu, Mihai, a anunțat că se căsătorește cu Andreea, am fost fericită pentru el. Părea cu adevărat îndrăgostit, și asta e tot ce o mamă își poate dori pentru copilul ei. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trecea, am început să observ lucruri care mă nelinișteau. Andreea era diferită de femeile din familia noastră. Era prea modernă, prea vorbăreață și prea independentă. Am încercat să fiu deschisă la minte, dar nu a fost ușor.

După nunta lor, Mihai și Andreea au început să ne viziteze mai des. La început, era plăcut să-i văd atât de des. Veneau la cină aproape în fiecare seară. Dar curând, a început să se simtă ca o impunere. Nu eram zgârcită, dar întotdeauna am crezut în a nu cumpăra nimic în exces. Cămara mea era aprovizionată doar cât să-mi ajungă mie, și dintr-o dată, mă trezeam gătind pentru trei aproape în fiecare seară.

Andreea aducea adesea propriile ingrediente și insista să gătească ea. Pregătea mese elaborate care nu semănau deloc cu mâncărurile simple și consistente pe care eram obișnuită să le fac. Simțeam că încearcă să se dea mare sau să demonstreze ceva. Îmi era dor de zilele când Mihai și cu mine ne așezam la o masă simplă și vorbeam despre ziua noastră.

Într-o seară, după încă o cină extravagantă pregătită de Andreea, am decis să vorbesc cu Mihai. I-am spus cum mă simțeam în legătură cu vizitele lor frecvente și cum începea să fie copleșitor. Mihai a ascultat răbdător, dar nu a spus mare lucru. Puteam vedea conflictul din ochii lui; își iubea soția, dar îi păsa și de sentimentele mele.

A doua zi, nu au venit la cină. Nici ziua următoare. A trecut o săptămână fără să-i văd. Am început să mă îngrijorez că i-am îndepărtat. Când Mihai a sunat în cele din urmă, părea distant. A spus că sunt ocupați cu munca și alte angajamente, dar a promis că vor veni în vizită curând.

Săptămânile s-au transformat în luni, iar vizitele lor au devenit mai rare. Când veneau, era ciudat și tensionat. Andreea părea mai rezervată, iar Mihai părea că merge pe coji de ouă. Căldura și apropierea pe care le împărțeam odată dispăruseră.

Într-o seară, stând singură la masa de cină, mi-am dat seama că încercarea mea de a stabili limite a avut efectul opus. Îmi era dor teribil de fiul meu, dar nu știam cum să repar lucrurile. Andreea devenise o barieră între noi și nu vedeam nicio cale de a ocoli asta.

Am încercat de mai multe ori să iau legătura cu Mihai, dar conversațiile noastre erau scurte și superficiale. M-a asigurat că totul este bine, dar simțeam distanța crescând între noi. Simțeam că îl pierd puțin câte puțin.

Pe măsură ce se apropiau sărbătorile, speram că vor veni la cina de Ziua Recunoștinței. Am pregătit toate mâncărurile preferate ale lui Mihai și am pus masa cu cea mai bună veselă a noastră. Dar când a venit ziua, nu au apărut. Mihai a sunat mai târziu să spună că au decis să petreacă Ziua Recunoștinței cu familia Andreei.

Am petrecut acea Zi a Recunoștinței singură, reflectând la cum s-au schimbat lucrurile. Fiul meu își construise o nouă viață alături de soția lui, iar eu nu mai făceam parte din ea. Realizarea a fost dureroasă, dar nu aveam ce face.

În cele din urmă, relația mea cu Mihai nu s-a recuperat complet niciodată. Vorbeam ocazional, dar apropierea pe care o împărțeam odată dispăruse. Andreea a rămas o figură distantă în viața mea, cineva pe care nu am putut-o înțelege sau accepta pe deplin.