„Copiii mei adulți mă ignoră: I-am avertizat că voi vinde tot și mă voi muta într-un azil de bătrâni”

Nu mi-am imaginat niciodată că anii mei de aur vor fi plini de atâta singurătate și epuizare. Eu și soțul meu ne-am pus sufletul și inima în creșterea celor doi copii ai noștri, Andrei și Elena. Am muncit neobosit pentru a le oferi o viață bună, asigurându-ne că au toate oportunitățile pentru a reuși. Dar acum, stând singură în casa noastră de familie, nu pot să nu mă simt abandonată.

Andrei și Elena erau centrul universului nostru. Am sacrificat vacanțe, mașini noi și chiar economiile noastre pentru pensie pentru a le asigura cea mai bună educație și oportunități. Am fost acolo la fiecare piesă de teatru școlară, la fiecare meci de fotbal și la fiecare sesiune de studiu târzie. Eram părinții care nu lipseau niciodată de la o ședință cu părinții sau de la o ocazie de a-și susține copiii.

Dar acum, pare că totul a fost în zadar. Andrei s-a mutat pe Coasta de Vest pentru un job bine plătit în tehnologie, iar Elena este ocupată să urce pe scara corporativă în București. Rareori sună, iar când o fac, este mereu pe fugă—ca și cum ar bifa o sarcină pe lista lor de făcut. Niciodată nu întreabă cum mă simt sau dacă am nevoie de ajutor cu ceva prin casă.

Am încercat să iau legătura cu ei, să le spun cât de mult am nevoie de sprijinul lor. Dar rugămințile mele par să cadă pe urechi surde. Mereu au o scuză—munca este prea solicitantă, au angajamente sociale sau sunt pur și simplu prea obosiți. Este ca și cum ar fi uitat că sunt mama lor, cea care i-a crescut și a sacrificat atât de mult pentru fericirea lor.

Luna trecută, am ajuns la punctul de rupere. Casa se prăbușea și mă chinuiam să țin pasul cu întreținerea. Sănătatea mea se deteriora și mă simțeam complet singură. Am convocat o întâlnire de familie și le-am spus totul: fie încep să mă ajute, fie voi vinde totul și mă voi muta într-un azil de bătrâni.

Andrei și Elena păreau șocați de ultimatumul meu, dar promisiunile lor de ajutor au fost goale. Săptămânile au trecut și nimic nu s-a schimbat. Singurătatea a devenit mai profundă și casa a continuat să se degradeze în jurul meu.

Am început să caut aziluri de bătrâni în zonă. Mi s-a rupt inima gândindu-mă la vânzarea casei de familie—locul unde am avut atât de multe amintiri fericite—dar nu puteam continua așa. Aveam nevoie de ajutor, iar dacă copiii mei nu aveau să mi-l ofere, trebuia să găsesc o altă soluție.

Pe măsură ce vizitam azilurile, simțeam un amestec de ușurare și tristețe. Facilitățile erau curate și bine întreținute, dar lipseau căldura unei case de familie. Gândul de a-mi petrece anii rămași înconjurată de străini era descurajant, dar cel puțin nu aș fi fost singură.

Am luat decizia dificilă de a pune casa pe piață. Când le-am spus lui Andrei și Elenei, au fost surprinzător de indiferenți. Nu au oferit niciun ajutor cu vânzarea sau procesul de mutare. Era ca și cum m-ar fi uitat deja.

Acum, stând în camera mea mică din azilul de bătrâni, nu pot să nu simt un profund sentiment de pierdere. Am dat totul pentru copiii mei, dar în final, nu a fost suficient. Singurătatea este încă acolo, dar cel puțin nu mai lupt să întrețin o casă prea mare pentru mine.

Sper că într-o zi Andrei și Elena vor realiza ce au pierdut—că vor înțelege sacrificiile pe care le-am făcut pentru ei și dragostea care a stat la baza acelor sacrificii. Dar pentru moment, tot ce pot face este să încerc să găsesc o oarecare liniște în acest nou capitol al vieții mele.