„Considerată bunică: Povestea maternității târzii”
Elena și-a imaginat întotdeauna că viața ei va urma un anumit scenariu. În anii târzii ai douăzecilor, s-a căsătorit cu Victor, dragostea ei din studenție, și nu după mult timp după nuntă, le-a venit pe lume primul fiu, Alexandru. Pe măsură ce anii treceau, dorința de a avea încă un copil creștea, dar viața, așa cum adesea se întâmplă, a venit cu propriile sale planuri. Carierile au avut prioritate și înainte să-și dea seama, amândoi erau în anii lor patruzeci.
Când Elena a aflat că este însărcinată la 42 de ani, ambii au fost entuziasmați. Își doreau de mult timp un alt copil și se simțeau binecuvântați de această veste neașteptată. Cu toate acestea, bucuria lor a fost curând temperată de reacția celor din jur.
De când Elena a început să fie vizibil însărcinată, au început să circule bârfe. Pe terenurile de joacă, în timp ce Alexandru se juca și ea îl supraveghea, alți părinți o considerau bunică a copilului ei nenăscut. Chiar și cunoștințe ocazionale nu ezitau să-și exprime surprinderea, adesea cu o nuanță de dezaprobare, cu privire la sarcina ei „târzie”.
În ciuda șocului inițial al acestor întâlniri, Elena a încercat să se concentreze pe aspectele pozitive. Avea un soț care o susținea, un fiu iubitor și un alt copil pe drum. Totuși, pe măsură ce sarcina avansa, Elena nu putea scăpa de sentimentul de izolare. Prietenii ei, ale căror copii erau acum la liceu sau la universitate, nu se puteau identifica cu experiențele ei. Între timp, mamele mai tinere păreau să creeze o barieră invizibilă pe care Elena nu putea să o străpungă, privirile lor împărtășite amintindu-i de statutul ei de outsider.
Nașterea fiicei lor, Victoria, trebuia să fie un punct de cotitură. Elena își imagina că, odată ce va avea copilul în brațe, îndoielile și singurătatea se vor disipa. Realitatea, însă, a fost departe de ceea ce și-a dorit.
Victoria s-a născut cu o tulburare genetică rară, care necesita îngrijire constantă și numeroase vizite medicale. Elena s-a găsit într-o situație pentru care nu era pregătită, o situație care părea să necesite energia și rezistența unei femei mult mai tinere. Victor s-a străduit să o susțină, dar munca lui necesita călătorii frecvente, lăsând-o pe Elena să se ocupe de majoritatea greutăților singură.
Picătura care a umplut paharul a fost o vizită obișnuită la pediatru, când o altă mamă, presupunând că Elena este bunica Victoriei, a remarcat cât este de „minunat” că poate „încă să țină pasul” cu nevoile nepotului ei. Comentariul, care ar fi trebuit să fie un compliment, s-a simțit ca o condamnare a maternității târzii a Elenei.
În lunile următoare, Elena a luptat cu depresia și sentimentul de eșec. Și-a imaginat maternitatea târzie ca o a doua șansă la tinerețe, un mod de a retrăi bucuriile creșterii unui copil. În schimb, s-a găsit luptând cu judecățile sociale, propriile sale limitări fizice și nevoile complexe ale fiicei sale.
Povestea maternității târzii a Elenei este un memento că viața nu se ține întotdeauna de planurile sau așteptările noastre. În ciuda dragostei pe care o simte pentru Victoria, Elena nu poate să nu simtă că decizia ei de a avea un copil mai târziu în viață a adus consecințe pentru care nu era pregătită.