Când Tatăl Meu a Plecat, Am Alungat Amanta Lui, Îndepărtându-mi Întreaga Familie
„Nu pot să cred că ai făcut asta!” vocea lui Andrei răsuna în toată casa, iar ecoul ei părea să îmi străpungă inima. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu ochii umezi și mâinile tremurând, în timp ce privirea lui mă ardea de furie. „Cum ai putut să o alungi pe Maria? Era parte din viața tatălui nostru!”
Am inspirat adânc, încercând să îmi păstrez calmul. „Andrei, nu înțelegi… Maria nu avea ce căuta aici. Tatăl nostru a murit și ea nu face parte din familie.”
„Nu face parte din familie?” a râs el amar. „A fost alături de el în ultimii cinci ani! Tu unde ai fost?”
Cuvintele lui m-au lovit ca un pumnal. Știam că nu fusese ușor pentru mine să accept că tatăl meu, omul pe care îl idolatrizasem toată viața, avusese o altă femeie după moartea mamei. Dar să o văd pe Maria în casa noastră, pretinzând că are drepturi asupra amintirilor și lucrurilor noastre, era prea mult.
Am crescut cu imaginea unei familii perfecte. Mama și tata păreau să aibă o relație de invidiat, iar eu visam să am și eu cândva o familie la fel de unită. Dar când mama s-a stins din cauza unei boli necruțătoare, totul s-a schimbat. Tata a devenit mai distant, iar eu m-am refugiat în studii și prieteni, încercând să umplu golul lăsat de pierderea ei.
Când am aflat despre Maria, am simțit că lumea mea se prăbușește din nou. Cum putea tata să facă asta? Cum putea să uite de mama atât de repede? M-am simțit trădată și furioasă.
După moartea lui neașteptată, când am găsit-o pe Maria în casa noastră, am simțit că trebuie să acționez. Nu puteam lăsa ca amintirea mamei să fie umbrită de prezența ei. Așa că i-am cerut să plece.
„Nu ai dreptul să iei decizii pentru toată familia,” a continuat Andrei, privindu-mă cu dezgust. „Tata ar fi vrut ca ea să fie aici.”
„Tata nu mai este aici să decidă,” am răspuns eu cu voce tremurândă. „Și nici mama nu ar fi vrut asta.”
A urmat o tăcere apăsătoare, fiecare dintre noi pierdut în gândurile și durerea proprie. Știam că decizia mea avea să ne despartă și mai mult ca familie, dar simțeam că nu aveam de ales.
În zilele ce au urmat, tensiunile au crescut. Rudele au început să mă evite, iar telefonul meu suna din ce în ce mai rar. M-am trezit singură într-o casă plină de amintiri și regrete.
Într-o seară, stând pe canapeaua din sufragerie, am privit fotografia veche a părinților mei zâmbind fericiți la nunta lor. Lacrimile mi-au umplut ochii și m-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă. Poate că Maria chiar îl făcuse fericit pe tata în ultimii ani și eu nu am vrut să văd asta.
Dar cum puteam să accept o astfel de trădare? Cum puteam să îmi calc pe inimă și să o las pe Maria să facă parte din viețile noastre?
Poate că niciodată nu voi găsi răspunsurile la aceste întrebări. Poate că voi rămâne mereu prinsă între dorința de a proteja memoria mamei și nevoia de a-mi reconstrui familia.
Dar oare merită să pierzi totul pentru un principiu? Sau poate că uneori trebuie să lași trecutul în urmă pentru a putea merge mai departe?