O Viață Netrăită: „Am Vrut să Trăiesc pentru Mine, Nu Doar pentru Fiul și Nepoții Mei”

„Nu pot să cred că ai făcut asta, Andrei!” vocea mea tremura de furie și dezamăgire în timp ce mă uitam la fiul meu, care stătea cu capul plecat în fața mea. „Ți-am spus de atâtea ori să nu te implici în afaceri dubioase!”

Andrei ridică privirea, ochii lui albaștri întâlnindu-i pe ai mei cu o privire de vinovăție. „Mamă, am crezut că e o oportunitate bună. Am vrut doar să îți fac viața mai ușoară, să nu mai trebuiască să te îngrijorezi pentru bani.”

Am oftat adânc, simțind cum greutatea anilor de sacrificii apăsa pe umerii mei. „Andrei, nu am nevoie de bani câștigați din afaceri murdare. Tot ce mi-am dorit a fost să te văd fericit și pe drumul cel bun.”

Am crescut singură un copil într-un oraș mic din România, unde fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire. După ce soțul meu a plecat fără să se uite înapoi, am fost nevoită să îmi iau două slujbe pentru a-i oferi lui Andrei tot ce avea nevoie. Am renunțat la visurile mele de a deveni artistă, de a călători prin lume și de a trăi o viață plină de aventuri.

În schimb, mi-am dedicat fiecare moment fiului meu, sperând că el va avea șansa pe care eu nu am avut-o niciodată. Dar acum, privind în urmă, mă întreb dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva am trăit viața altcuiva în loc să o trăiesc pe a mea.

Anii au trecut, iar Andrei a crescut și și-a întemeiat propria familie. Nepoții mei sunt lumina ochilor mei, dar cu fiecare zâmbet al lor simt cum un gol se adâncește în sufletul meu. Îmi iubesc familia mai mult decât orice pe lume, dar nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi avut curajul să îmi urmez visurile.

Într-o seară, după ce Andrei și familia lui au plecat acasă, m-am așezat pe canapea și am privit în jurul meu. Casa era tăcută și goală, iar liniștea apăsătoare mi-a adus aminte de toate momentele în care m-am simțit singură chiar și atunci când eram înconjurată de cei dragi.

Am deschis un album vechi de fotografii și am început să răsfoiesc paginile îngălbenite de timp. Acolo erau poze cu mine tânără, plină de speranțe și visuri. Mi-am amintit de zilele când pictam ore întregi, pierdută în culori și forme, fără să îmi pese de nimic altceva.

„Ce s-a întâmplat cu fata aceea?” m-am întrebat cu voce tare, lacrimile curgându-mi pe obraji. „Unde a dispărut toată acea pasiune?”

În acea noapte, am decis că trebuie să fac o schimbare. Am început să pictez din nou, să îmi redescopăr dragostea pentru artă. Am început să merg la cursuri de pictură și să îmi fac prieteni noi care împărtășeau aceeași pasiune.

Dar chiar și așa, nu pot scăpa de sentimentul că e prea târziu. Că anii pierduți nu pot fi recuperați și că visurile mele vor rămâne mereu neîmplinite.

Îmi iubesc familia mai mult decât orice pe lume și nu regret niciun moment petrecut alături de ei. Dar mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să îmi fac timp și pentru mine. Dacă nu cumva ar fi trebuit să îmi urmez visurile fără să mă simt vinovată că îi neglijez pe cei dragi.

Acum, la apusul vieții mele, mă întreb: oare mai este timp să îmi găsesc fericirea personală? Sau voi rămâne mereu prizoniera unei vieți netrăite? Aceasta este întrebarea care mă bântuie în fiecare zi.