Între iubire și dezamăgire: Povestea unei mame

„Nu pot să cred că nu a venit nici măcar la aniversarea tatălui ei!” am strigat, aruncând telefonul pe canapea. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, iar Andrei, soțul meu, încerca să mă consoleze. „Elena, dragă, știi că e complicat acum cu noua ei viață…” Dar cuvintele lui nu reușeau să-mi aline durerea. Cum putea să fie atât de schimbată? Cum putea să uite de noi, părinții ei?

Totul a început acum un an, când Ana s-a căsătorit cu Radu. La început, părea un băiat bun, dar pe măsură ce timpul trecea, am observat cum influența lui asupra fiicei noastre devenea din ce în ce mai puternică. Ana nu mai era aceeași fată veselă și deschisă. Acum părea mereu preocupată, iar vizitele la noi s-au rărit considerabil.

„Mamă, trebuie să înțelegi că am și eu o familie acum,” mi-a spus ea într-o zi, cu o voce rece care nu-i era caracteristică. „Dar noi suntem familia ta!” i-am răspuns cu disperare. „Nu poți să ne lași așa deoparte.”

Îmi amintesc cum, în copilărie, Ana era mereu lângă mine în bucătărie, ajutându-mă să pregătesc prăjiturile pentru sărbători. Îmi povestea despre școală, despre prieteni, despre visele ei. Acum, toate acestea păreau doar amintiri îndepărtate.

„Radu are nevoie de mine,” îmi spunea ea de fiecare dată când o întrebam de ce nu mai vine pe la noi. „Și noi avem nevoie de tine!” îi răspundeam eu, dar simțeam că vorbele mele se loveau de un zid invizibil.

În ziua aniversării lui Andrei, am pregătit totul ca de obicei. Am făcut tortul preferat al lui Ana, sperând că poate aroma familiară o va aduce înapoi acasă. Dar orele treceau și ea nu apărea. Am sunat-o de mai multe ori, dar nu mi-a răspuns. În cele din urmă, am primit un mesaj scurt: „Îmi pare rău, nu pot veni.”

„Cum poate să facă asta?” m-am întrebat cu voce tare, simțind cum furia și tristețea mă copleșesc. „Poate că Radu i-a spus să nu vină,” a sugerat Andrei, încercând să găsească o explicație.

În acea seară, după ce toți invitații au plecat și casa a rămas tăcută, m-am așezat pe canapea și am privit fotografiile vechi ale Anei. În fiecare dintre ele era un zâmbet larg și ochii îi străluceau de fericire. Unde dispăruse acea fată? Cum ajunsese să fie atât de diferită?

Am decis să o confrunt direct pe Ana. Am sunat-o și i-am spus că vreau să ne întâlnim doar noi două. A acceptat cu greu și ne-am văzut la o cafenea micuță din oraș.

„Ana, ce se întâmplă cu tine?” am întrebat-o direct. „De ce te-ai schimbat atât de mult?”

Ea a oftat adânc și a evitat privirea mea. „Mamă, nu m-am schimbat… doar că prioritățile mele sunt altele acum.”

„Dar noi? Noi nu mai contăm?” am întrebat cu vocea tremurândă.

„Ba da, dar Radu… el are nevoie de mine mai mult decât crezi,” a spus ea cu o voce stinsă.

Am simțit cum furia îmi crește în piept. „Și noi avem nevoie de tine! Nu poți să-ți abandonezi familia pentru el!”

Ana s-a ridicat brusc de la masă. „Nu e vorba despre abandon! E vorba despre alegeri!”

Am rămas acolo, privind cum pleacă fără să se uite înapoi. M-am simțit neputincioasă și trădată.

Acum stau aici și mă întreb: oare unde am greșit? Cum am ajuns în punctul în care fiica mea simte că trebuie să aleagă între noi și soțul ei? Poate că adevărata întrebare este: cum putem repara ceea ce s-a rupt între noi?