După Nuntă, Am Descoperit Că Soțul Meu Ascultă Doar de Mama Lui: Regret Că I-am Lăsat Să Mă Controleze Atât de Mult

„Nu, Maria, nu poți să faci asta! Mama a spus clar că nu e bine să schimbăm mobila din sufragerie,” mi-a spus Mihai cu o voce fermă, dar lipsită de propria convingere. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre, care nu era de fapt a noastră, ci a Elenei, mama lui Mihai. Mă uitam la el cu o privire care cerea explicații, dar tot ce primeam era un ecou al cuvintelor mamei sale.

Când m-am căsătorit cu Mihai, eram convinsă că dragostea noastră va învinge orice obstacol. Îl iubeam cu toată ființa mea și credeam că și el simte la fel. Dar după nuntă, am început să observ cum fiecare decizie pe care o luam împreună era de fapt o decizie luată de Elena. Ne-am mutat în casa ei la insistențele ei, sub pretextul că ne va ajuta să ne obișnuim să trăim împreună. Deși aveam un apartament micuț și cochet în centrul orașului, am cedat presiunilor și am acceptat.

La început, am încercat să mă adaptez. Elena părea binevoitoare și dornică să ne ajute. Îmi spunea adesea cum a crescut ea trei copii singură după ce soțul ei a plecat și cum știe exact ce e mai bine pentru noi. Dar curând am realizat că ajutorul ei venea cu un preț: controlul total asupra vieților noastre.

„Maria, draga mea,” îmi spunea ea cu un zâmbet dulceag, „nu crezi că ar fi mai bine să gătești ciorba așa cum o fac eu? Mihai e obișnuit cu gusturile astea.” Încercam să îi explic că fiecare are stilul său de a găti, dar ea doar dădea din cap dezaprobator.

Într-o seară, după o discuție aprinsă despre cum ar trebui să ne petrecem vacanța de vară – eu voiam să mergem la mare, iar Elena insista să mergem la munte pentru că „așa e mai sănătos” – am izbucnit în lacrimi. Mihai stătea între noi două, neputincios și tăcut. „De ce nu poți să iei o decizie fără să te gândești la ce spune mama ta?” l-am întrebat printre suspine.

Mihai s-a uitat la mine cu ochii plini de confuzie și vinovăție. „Maria, știi că mama doar vrea ce e mai bine pentru noi,” a spus el încercând să mă liniștească. Dar în acel moment am realizat că nu era vorba despre ce era mai bine pentru noi, ci despre ce era mai bine pentru Elena.

Zilele treceau și simțeam cum mă sufoc în acea casă. Fiecare colț îmi amintea de faptul că nu aveam control asupra propriei mele vieți. Îmi doream atât de mult să am un cuvânt de spus în deciziile noastre, dar orice încercare era întâmpinată cu rezistență.

Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua pe balcon, am primit un telefon de la mama mea. „Maria, draga mea, cum te descurci?” m-a întrebat ea cu vocea ei caldă și plină de grijă. Am simțit cum lacrimile îmi umpleau ochii și i-am povestit totul. „Nu poți continua așa,” mi-a spus ea ferm. „Trebuie să îți găsești curajul să vorbești cu Mihai și să îi explici cum te simți.”

Am decis că trebuie să fac ceva. În acea seară, după cină, l-am rugat pe Mihai să ieșim la o plimbare. Am mers pe aleea din parc, sub lumina palidă a felinarelor, și i-am spus tot ce aveam pe suflet. „Mihai, te iubesc, dar nu pot trăi așa. Trebuie să avem propriile noastre decizii și să ne construim viața împreună.”

Mihai m-a ascultat în tăcere și apoi a oftat adânc. „Maria, știu că ai dreptate. Dar mi-e atât de greu să îi spun mamei că trebuie să ne mutăm și să ne trăim viața pe cont propriu.”

Am simțit cum o rază de speranță îmi încălzește inima. Era pentru prima dată când Mihai recunoștea problema și părea dispus să facă ceva în privința asta. Am decis împreună că trebuie să îi spunem Elenei că vrem să ne mutăm în apartamentul nostru.

Ziua confruntării a fost una plină de emoții. Elena a fost surprinsă și vizibil nemulțumită când i-am spus despre planurile noastre. „Dar eu doar v-am vrut binele!” a exclamat ea cu lacrimi în ochi.

„Știm asta,” i-a răspuns Mihai calm, „dar trebuie să învățăm să ne descurcăm singuri.”

A fost greu, dar am reușit să ne mutăm și să ne construim viața pe cont propriu. A fost nevoie de mult curaj și determinare din partea amândurora.

Acum, când privesc înapoi la acele momente dificile, mă întreb: oare câți dintre noi trăiesc sub influența altora fără să își dea seama? Și câți au curajul să își ia viața în propriile mâini?