Umbre pe strada noastră: Povestea unei neînțelegeri între generații

— Nu vreau să te superi, dar trebuie să vorbim, a spus doamna Lidia, cu mâinile strânse pe marginea șorțului ei vechi, stând în pragul ușii noastre. Ploua mărunt, iar lumina slabă din hol făcea umbre ciudate pe fața ei. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunica dormea în camera ei, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele.

— Sigur, poftiți, am răspuns încercând să-mi ascund neliniștea.

A intrat ezitant, privindu-mă ca și cum ar fi căutat ceva pe chipul meu. S-a așezat pe scaunul din bucătărie și a oftat adânc.

— Am văzut-o pe mamaie Maria ieri, când ai ieșit să iei pâine. Era singură și părea… pierdută. Știi că țin la voi ca la familia mea, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu e prea mult pentru tine. Ești doar un copil, Irina.

Cuvintele ei au căzut greu peste mine. Aveam douăzeci și unu de ani, dar mă simțeam de două ori mai bătrână. De când mama plecase în Italia, eu rămăsesem să am grijă de bunica. Tata murise când eram mică, iar fratele meu era la facultate în Cluj. Toată lumea spunea că mă descurc bine, dar nimeni nu vedea nopțile când plângeam în pernă de oboseală și frică.

— Fac tot ce pot, am spus încet. Nu vreau să-i lipsească nimic.

— Știu, draga mea, dar ești mereu singură. Nu te-ai gândit să ceri ajutor? Poate un asistent social sau măcar să vorbești cu mama ta să vină mai des acasă…

M-am simțit atacată și rușinată în același timp. Cum să-i explic că mama trimite bani, dar nu poate veni? Că fiecare zi e o luptă între dorința de a fi o nepoată bună și nevoia de a avea o viață a mea? Că uneori mă simt captivă între pereții casei noastre vechi, cu miros de leuștean și amintiri?

— Nu vreau să o duc la azil, am spus apăsat. Bunica mi-a crescut pe mine și pe fratele meu. Nu pot s-o las singură printre străini.

Doamna Lidia a dat din cap cu înțelegere, dar ochii ei spuneau altceva. Poate milă, poate judecată. Sau poate doar oboseala unei femei care văzuse prea multe familii destrămate de dorul celor plecați.

— Nu te judec, Irina. Dar trebuie să ai grijă și de tine. Am văzut fete ca tine care s-au pierdut pe drum…

A plecat după câteva minute, lăsând în urmă un aer greu și întrebări fără răspuns. M-am dus la bunica și am privit-o cum doarme liniștită, cu mâinile sub obraz ca un copil. M-am întrebat dacă simte povara pe care o port sau dacă pentru ea totul e doar liniștea unei case în care nu e niciodată singură.

Seara, am primit un mesaj de la mama: „Cum e mamaie? Ai nevoie de ceva?” Am vrut să-i spun despre discuția cu doamna Lidia, despre cât de greu îmi e uneori, dar m-am oprit. Mama muncește din greu ca să ne fie bine. Nu vreau să-i dau motive de vinovăție.

În zilele următoare, am început să privesc altfel lucrurile. Am observat cum bunica uită uneori unde pune lucrurile sau cum se sperie când sună telefonul. Am început să mă întreb dacă nu cumva doamna Lidia avea dreptate. Dacă nu cumva dragostea mea nu e suficientă pentru ceea ce are nevoie bunica acum.

Într-o seară, când îi pieptănam părul alb ca zăpada, bunica m-a prins de mână:

— Ești obosită, fata mea. Nu trebuie să-ți fie rușine să ceri ajutor.

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi.

— Nu vreau să te pierd…

— Nu mă pierzi dacă ai grijă și de tine. Eu am trăit viața mea. Acum e rândul tău.

Am plâns împreună mult timp în acea seară. A doua zi am sunat la primărie să întreb despre serviciile sociale pentru bătrâni. Nu era mult ce puteau oferi — o vizită pe săptămână — dar era un început.

Vecinii au început să vorbească: „Ai văzut că Irina a chemat asistent social? Oare ce s-a întâmplat?” M-am simțit judecată din nou, dar am încercat să nu mai las vorbele lor să mă atingă.

Fratele meu mi-a scris: „Poate ar trebui să vii și tu la Cluj pentru câteva zile. Să iei o pauză.” Dar cine avea grijă de bunica atunci?

Într-o duminică dimineață, doamna Lidia m-a întâlnit la poartă:

— Îmi pare rău dacă te-am supărat. Știu că faci tot ce poți.

Am zâmbit trist:

— Poate că uneori avem nevoie să ne spună cineva că nu suntem singuri.

Acum mă uit la bunica și mă întreb: Oare cât timp mai avem împreună? Oare fac destul? Sau sacrific prea mult din mine pentru a păstra vie o promisiune făcută demult?

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsiți echilibrul între datorie și propria viață?