Nu-mi voi abandona fiul. Ce fel de tată aș fi?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să vă țin pe amândoi aici! Ai 32 de ani, nu ești în stare să-ți găsești un rost? Și copilul ăsta… mereu plânge, mereu face mizerie!

Vocea mamei mele, Irina, răsuna ca un ecou rece în bucătăria mică, luminată doar de becul galben care tremura la fiecare adiere de vânt. Ținea strâns în mână o cană de ceai, iar ochii ei cenușii mă priveau cu o răceală pe care nu o mai văzusem niciodată. În brațe îl țineam pe Radu, băiețelul meu de un an, care tocmai se trezise speriat din cauza țipetelor.

— Mamă, te rog… nu avem unde să mergem. Știi bine că după ce a plecat Ana, am rămas singur cu el. Încerc să găsesc ceva de muncă, dar…

— Nu mă interesează! Nu e problema mea că nevasta ta te-a lăsat! Poate dacă ai fi fost mai bărbat…

M-am oprit. M-am uitat la Radu, care își freca ochii cu pumnișorii lui mici. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vina lui că mama lui a decis să plece în Italia și să nu mai dea niciun semn. Nu era vina lui că eu nu reușeam să găsesc un loc de muncă stabil după ce fabrica la care lucram s-a închis. Dar pentru mama mea, toate astea erau doar motive să ne arunce afară.

— Vlad, nu vreau să-l văd pe copilul ăsta prin casă! Mă scoate din minți! Ori găsești altceva, ori… — a ridicat vocea și a trântit cana pe masă.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să-i spun că e nedreaptă, că nu are inimă, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am ieșit pe hol și am început să-mi strâng câteva haine într-o sacoșă veche. Radu s-a agățat de gâtul meu și a început să plângă mai tare.

— Tati, unde mergem?

— Nu știu, puiule… dar o să fim împreună. Promit.

În timp ce ieșeam pe ușa apartamentului din cartierul Titan, am simțit privirea mamei mele în spate. Niciun cuvânt de rămas bun. Nicio lacrimă. Doar ușa trântită după noi.

Am coborât scările cu inima grea și cu Radu adormit pe umărul meu. Afară bătea vântul și ploua mărunt. Am mers ore întregi pe străzi, încercând să-mi dau seama unde aș putea merge. Prietenii mei erau plecați prin țară sau aveau familiile lor. La adăposturi nu voiam să ajung — știam ce fel de oameni stau acolo și nu voiam să-l expun pe Radu la așa ceva.

Am ajuns într-un final la scara blocului unde locuia un vechi coleg de liceu, Mihai. Am sunat la interfon fără speranță.

— Alo? Cine e?

— Mihai… sunt Vlad. Te rog… am nevoie de ajutor.

A tăcut câteva secunde.

— Urcă.

În apartamentul lui Mihai mirosea a cafea și a pâine prăjită. Soția lui, Alina, s-a uitat la mine cu milă când m-a văzut ud leoarcă și cu copilul în brațe.

— Vlad, ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns pentru prima dată după mulți ani. Le-am povestit totul: cum Ana ne-a părăsit fără explicații, cum mama mea nu vrea să-l accepte pe Radu și cum am rămas fără nimic.

— Poți sta aici câteva zile — a spus Mihai — dar trebuie să găsești o soluție repede. Știi cum e… avem și noi doi copii mici.

Am dormit acea noapte pe o saltea în sufragerie, cu Radu lipit de pieptul meu. M-am gândit la toate greșelile mele: poate că nu am fost destul de bărbat pentru Ana; poate că nu am știut să-mi păstrez familia unită; poate că mama are dreptate și sunt doar o povară. Dar când l-am privit pe Radu dormind liniștit, am știut că nu pot renunța la el.

A doua zi am început să caut disperat un loc de muncă. Am bătut la uși de restaurante, magazine, chiar și la o firmă de curierat. Toți mă refuzau când aflau că am un copil mic după mine.

— Dom’le, n-avem nevoie de probleme — mi-a spus patronul unui fast-food din zonă — dacă ai copil mic, cine știe când lipsești…

După trei zile la Mihai, Alina mi-a spus timid:

— Vlad… știi că te ajutăm cu drag, dar nu putem mult timp… vecinii deja întreabă cine e copilul…

Am simțit din nou acea disperare care mă sufoca. Într-o seară, când Radu a făcut febră mare și nu aveam bani nici măcar pentru paracetamol, am sunat-o pe mama.

— Mamă… te rog… Radu e bolnav… măcar lasă-ne să stăm până își revine…

A tăcut lung la telefon.

— Vlad… nu pot. Nu vreau probleme cu vecinii. Dacă vrei să vii singur…

Am închis telefonul fără să-i răspund. Cum putea o bunică să fie atât de rece? Cum putea să-și lase nepotul bolnav pe drumuri?

În acea noapte am stat cu Radu în brațe și i-am promis că orice ar fi, nu-l voi abandona niciodată. Am mers la spitalul de copii din zona Pantelimon și am stat acolo până i-au scăzut febra. O asistentă m-a întrebat:

— Unde stați?

— Pe unde apucăm…

Mi-a dat o pungă cu medicamente și mi-a spus:

— Să ai grijă de el. E tot ce contează.

În următoarele luni am reușit să găsesc un job ca paznic la un depozit din Colentina. Patronul era un om simplu din Buzău care mi-a spus:

— Și eu am crescut fără tată… dacă ai nevoie de ceva pentru copil, spune-mi.

Am început încet-încet să pun bani deoparte pentru o garsonieră mică la marginea orașului. Nu era mult, dar era al nostru.

Mama nu m-a sunat niciodată să întrebe de Radu. Nici Ana nu a dat vreun semn din Italia. Dar eu și băiatul meu am devenit o echipă: mergeam împreună la piață, îi citeam povești seara și îi promiteam mereu că va avea o viață mai bună decât a mea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine alegând să rup orice legătură cu mama mea pentru a-mi proteja fiul. Poate că într-o zi va regreta; poate că nu va regreta niciodată.

Dar știu sigur un lucru: nu-mi voi abandona niciodată copilul. Ce fel de tată aș fi dacă aș face asta?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că sângele chiar nu e apă sau uneori trebuie să-ți alegi familia?