Abandonat la naștere: Povestea nevăzută a lui Vlad

— Nu-l atinge, Irina! Nu vezi ce scrie pe fișa lui? murmura asistenta, în timp ce mă privea ca pe un obiect stricat. Aveam doar câteva ore de viață și deja eram o povară. Mama nu a vrut să mă țină în brațe. Tata nici nu a venit la spital. Am aflat toate astea mult mai târziu, dintr-un dosar prăfuit pe care l-am descoperit la 16 ani, când am început să-mi caut rădăcinile.

Am crescut într-un centru de plasament dintr-un sat uitat de lume, lângă Pașcani. Acolo, fiecare copil avea povestea lui tristă, dar parcă niciuna nu era ca a mea. Eu eram „băiatul bolnav”, cel pe care nimeni nu-l voia cu adevărat. Aveam sindromul Marfan, o boală care îmi făcea oasele fragile și inima slabă. Educatoarele mă priveau cu milă, iar ceilalți copii mă evitau, de parcă boala mea era contagioasă.

— Vlad, nu te mai juca cu mingea! Dacă pățești ceva, cine răspunde? țipa doamna Mariana, mereu nervoasă.

Așa am învățat să stau deoparte. Să privesc viața de pe margine. Să-mi ascund lacrimile sub pernă noaptea și să-mi imaginez că într-o zi, cineva va veni să mă ia acasă. Dar anii treceau și nimeni nu venea. La fiecare Crăciun, când alți copii primeau vizite sau erau luați în plasament familial, eu rămâneam singur cu bradul din hol și cu mirosul de portocale ieftine.

La școală, colegii râdeau de mine.

— Uite-l pe Vlad! Are mâinile ca niște bețe! striga Radu, băiatul cel mai popular din clasă.

Încercam să nu-i bag în seamă, dar fiecare cuvânt era ca o lovitură în pieptul meu deja bolnav. Doar profesoara de română, doamna Dobre, părea să mă vadă altfel.

— Vlad, ai un talent rar la scris. De ce nu participi la concursul județean? m-a întrebat într-o zi.

Am zâmbit timid. Era prima dată când cineva îmi spunea că sunt bun la ceva. Am început să scriu poezii despre dor, despre lipsa unei mame care să mă strângă în brațe când mi-e frică. Scrisul a devenit refugiul meu.

La 14 ani, am fost mutat într-o familie de plasament din Botoșani. O familie simplă: domnul Ilie și soția lui, Viorica. Aveau deja doi copii mari plecați la muncă în Italia și au acceptat să mă ia doar pentru că primeau o indemnizație lunară.

— Să nu faci prostii prin casă! Și ai grijă să nu spargi nimic! îmi spunea Viorica aproape zilnic.

Nu era iubire acolo, doar toleranță și reguli stricte. Mâncam separat, dormeam într-o cameră mică și rece, iar serile le petreceam singur cu cărțile mele. Într-o noapte, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon:

— Nu știu cât mai rezist cu băiatul ăsta bolnav… Dacă ar fi după mine, l-aș da înapoi!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am fugit din casă și m-am ascuns în parcul orașului. Era frig și ploua mărunt. M-am ghemuit sub o bancă și am plâns până dimineața. A doua zi m-au găsit polițiștii și m-au dus înapoi la centru.

Anii au trecut greu. La 18 ani am fost nevoit să plec din sistem. Nu aveam pe nimeni, niciun sprijin. Am găsit o cameră într-un cămin social din Iași și un job part-time la o librărie. Încercam să-mi fac un rost, dar boala îmi punea mereu piedici. Uneori nu puteam merge la muncă din cauza durerilor de spate sau a oboselii cronice.

Într-o zi, am primit un mesaj pe Facebook de la o fată pe nume Ana. Era voluntară la un ONG care ajuta tinerii ieșiți din sistemul de protecție.

— Vlad, vrei să ne întâlnim? Poate găsim împreună soluții pentru problemele tale medicale și sociale.

Am acceptat cu inima strânsă. Ana era prima persoană care mă asculta cu adevărat. M-a ajutat să obțin consultații gratuite la spital și să aplic pentru o bursă socială la facultate.

Dar chiar și așa, stigmatul abandonului nu dispăruse. La fiecare interviu de angajare simțeam privirile curioase ale angajatorilor când le spuneam că nu am familie.

— Și părinții tăi? Unde sunt? mă întreba mereu cineva.

Nu știam ce să răspund. De multe ori mințeam că sunt plecați în străinătate sau că au murit într-un accident. Adevărul era prea greu de spus.

Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am găsit curajul să-mi caut mama biologică pe internet. Am găsit un profil cu numele ei – Elena Popescu – și i-am scris un mesaj scurt: „Sunt Vlad… băiatul pe care l-ai născut acum 22 de ani.”

A trecut o lună până mi-a răspuns:

— Îmi pare rău… Nu pot da timpul înapoi. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru tine.

Atât. Fără explicații, fără regrete adevărate. Am simțit cum tot universul meu se prăbușește din nou.

Astăzi am 25 de ani și încă lupt cu demonii abandonului și ai bolii mele rare. Dar am învățat că nu trebuie să fii definit de trecutul tău sau de greșelile altora. Scriu povești pentru alți copii ca mine și încerc să le spun că există speranță chiar și atunci când lumea te respinge.

Mă întreb adesea: Ce-ar fi fost dacă mama m-ar fi ținut în brațe măcar o dată? Oare cât valorează o îmbrățișare atunci când tot ce ai cunoscut e respingerea? Voi ce credeți – putem ierta vreodată cu adevărat abandonul?