Când i-am cerut soțului meu să o ajute pe „mama ta”, a izbucnit în lacrimi și a plecat din casa noastră

— Vlad, poți să o ajuți pe mama ta cu bagajele? am strigat din bucătărie, încercând să-mi maschez iritarea. Era a treia oară în acea zi când doamna Mariana, soacra mea, se plimba prin casă cu privirea critică, ca și cum fiecare colțișor îi amintea că nu e casa ei, dar nici a mea. Vlad s-a ridicat de pe canapea fără tragere de inimă, iar copiii mei, Radu și Ilinca, s-au oprit din joacă, simțind tensiunea care plutea în aer.

— Vlad, nu te deranja, mă descurc singură! a spus doamna Mariana cu voce tremurată, dar privirea ei s-a oprit asupra mea, rece ca o zi de iarnă. Am simțit un nod în gât. De când m-am mutat cu Vlad și fiica lui, Ana, încercasem să fac totul ca la carte: să gătesc mâncărurile preferate ale tuturor, să-i ascult poveștile interminabile despre copilăria lui Vlad, să mă prefac că nu mă deranjează când îmi critica modul de a crește copiii.

Dar azi nu mai puteam. Azi simțeam că mă sufoc între două lumi: a mea, cu Radu și Ilinca, și a lor, cu reguli nescrise și așteptări imposibile.

— Nu e nevoie să te superi, doar am rugat pe Vlad să te ajute, am spus încet, dar vocea mi-a trădat oboseala. Mariana a lăsat jos geanta și s-a uitat la mine ca și cum tocmai îi spusesem cea mai mare insultă.

— „Mama ta”? Nu mai sunt mama lui Vlad? Nu mai sunt bunica Anei? Pentru tine sunt doar „mama ta”? a izbucnit ea, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Apoi s-a întors brusc și a ieșit pe ușă, lăsându-ne pe toți înmărmuriți.

Vlad a rămas nemișcat câteva secunde, apoi s-a dus după ea. Am rămas singură în bucătărie, cu mirosul de ciorbă de perișoare plutind în aer și cu inima bătându-mi nebunește. Copiii mei au venit lângă mine.

— Mami, am făcut ceva rău? a întrebat Ilinca cu ochii mari. Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Nu, iubita mea. Uneori oamenii mari se supără fără motiv.

Dar știam că nu era chiar așa. Știam că Mariana nu mă acceptase niciodată cu adevărat. Pentru ea eram „femeia cu doi copii”, nu nora pe care și-o dorise. De fiecare dată când încercam să mă apropii de Ana, fiica lui Vlad din prima lui căsnicie, simțeam privirea Mariei pe ceafă, ca un avertisment mut: „Nu ești mama ei.”

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Vlad s-a întors târziu, abătut.

— A zis că nu mai vrea să vină la noi o vreme. Că nu se simte binevenită.

— Dar eu? Eu când am fost binevenită? am izbucnit fără să vreau. Vlad s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată.

— Tu ai ales să vii aici. Ea e mama mea.

M-am prăbușit pe scaun. Toate eforturile mele păreau zadarnice. Îmi doream atât de mult ca familia noastră să funcționeze! Dar între mine și Vlad era mereu umbra Mariei, iar între copiii noștri era mereu o linie invizibilă pe care nimeni nu avea voie să o treacă.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Ana refuza să vorbească cu mine; Radu și Ilinca se simțeau stingheri la masa de seară; Vlad era tot mai absent. Încercam să găsesc soluții: am propus să mergem toți la munte într-un weekend, să facem activități împreună — dar nimeni nu părea entuziasmat.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat pe Vlad:

— Crezi că vom reuși vreodată să fim o familie adevărată?

A oftat adânc.

— Nu știu… Poate dacă mama ar încerca să te cunoască mai bine…

— Sau poate dacă tu ai încerca să vezi prin ochii mei…

Am rămas amândoi tăcuți. Știam că nu era doar vina Mariei. Era vorba despre frici vechi: frica ei de a-și pierde fiul, frica mea de a nu fi niciodată suficientă pentru cineva.

Într-o duminică dimineață, Mariana a venit pe neașteptate. Avea ochii umflați de plâns.

— Am visat-o pe mama azi-noapte… Mi-a spus că trebuie să-mi deschid inima…

Apoi s-a uitat la mine și la copiii mei.

— Poate că n-am știut cum să vă primesc… Poate că mi-e teamă…

Am început amândouă să plângem. Pentru prima dată am simțit că suntem două femei rănite care încearcă să găsească un drum comun.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim o familie perfectă. Dar știu că fiecare dintre noi poartă în suflet dorința de a aparține cuiva. Oare cât timp ne trebuie ca să ne acceptăm cu adevărat unii pe alții? Sau poate întrebarea corectă este: cât suntem dispuși să renunțăm la orgoliu pentru liniștea celor pe care îi iubim?