Sfârșitul unei vieți împreună: Povestea despărțirii noastre după 35 de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea lui Doru a spart liniștea din sufragerie, în timp ce afară artificiile încă luminau cerul. Era noaptea de Revelion, copiii ne lăsaseră câinele și plecaseră la petrecere, iar noi rămăseserăm singuri, ca de obicei în ultimii ani. Mă uitam la el, cu fața brăzdată de riduri și ochii obosiți, și nu înțelegeam ce se întâmplă.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Vreau să merg la cimitir. Să-i văd pe ai mei. Poate acolo găsesc liniștea pe care nu o mai am aici.

Am simțit cum mă cuprinde frigul, deși caloriferul duduia. Doru nu fusese niciodată un om sentimental, dar niciodată nu vorbise așa. Am mers cu el la cimitir, printre morminte acoperite cu zăpadă, și l-am privit cum stătea în genunchi lângă crucea părinților lui. L-am auzit șoptind: „Mamă, tată, nu mai pot…”

Când ne-am întors acasă, nu a mai spus nimic. S-a trântit pe canapea și a rămas acolo ore întregi. În zilele următoare, tăcerea s-a adâncit între noi ca o prăpastie. Încercam să-l provoc la discuții, să-l întreb ce simte, dar răspunsurile lui erau scurte, reci.

— Maria, tu chiar crezi că suntem fericiți? m-a întrebat într-o dimineață, fără să mă privească.

Am rămas fără cuvinte. M-am gândit la toți anii noștri împreună: la nunta noastră mică din satul lui din Buzău, la mutarea în București pentru serviciile copiilor, la serile când găteam împreună sau ne uitam la televizor ținându-ne de mână. Dar și la certurile din ultimii ani, la reproșurile legate de bani, la distanța care crescuse între noi odată cu plecarea copiilor.

— Eu… am crezut că da. Sau cel puțin că suntem bine. Avem copii sănătoși, nepoți frumoși…

— Nu mai simt nimic, Maria. Nu mai pot să mă prefac. M-am săturat să trăiesc ca doi străini sub același acoperiș.

M-am prăbușit pe scaun. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse dragostea noastră? Oare chiar nu mai era nimic de salvat?

În zilele care au urmat, am încercat să mă agăț de orice speranță. Am vorbit cu copiii — Irina și Vlad — dar reacțiile lor m-au durut și mai tare.

— Mamă, poate e mai bine așa… Dacă nu vă mai înțelegeți… mi-a spus Irina la telefon.

— Tata e încăpățânat ca întotdeauna. Dar nici tu nu ai fost ușor de suportat… a adăugat Vlad.

M-am simțit singură ca niciodată. Prietenele mele îmi spuneau că la vârsta noastră trebuie să ne mulțumim cu ce avem. „Ce rost are să divorțezi acum? Cine te mai ia la 62 de ani?” Dar eu nu voiam pe altcineva. Voiam doar să nu-mi pierd viața pe care o construisem cu atâta trudă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani — Doru voia să vândă apartamentul și să se mute singur la țară — am izbucnit:

— De ce acum? După atâția ani? Nu puteai să-mi spui mai devreme că nu mai vrei?

— Pentru că am sperat că o să fie altfel! Dar nu s-a schimbat nimic! Copiii au plecat, casa e goală, noi nu mai avem nimic în comun!

Am început să urlu și eu:

— Și eu ce fac? Unde mă duc? Toată viața mea am fost soția ta! Cine sunt eu fără tine?

Doru a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate e timpul să afli.

Au urmat luni de discuții despre partaj, despre cine ia câinele (copiii au refuzat să-l ia înapoi), despre cine rămâne cu mobila veche din sufragerie sau cu tablourile pictate de mama mea. Fiecare obiect era o amintire dureroasă.

Într-o zi am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la Doru, scrisă cu ani în urmă: „Maria, dacă vreodată o să simți că nu mai pot fi omul tău, promite-mi că vei avea curajul să mergi mai departe.” Am plâns ore întregi citind acele rânduri.

Divorțul s-a pronunțat într-o dimineață ploioasă de aprilie. Am ieșit din tribunal cu pași grei și m-am uitat la Doru pentru ultima dată ca soț și soție. Nu ne-am spus nimic. Doar ne-am privit lung.

Acum stau singură în apartamentul nostru prea mare pentru o singură persoană. Câinele doarme la picioarele mele. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă puteam salva ceva sau dacă totul era deja pierdut demult.

Oare câți dintre noi ajungem să trăim vieți paralele sub același acoperiș? Oare e vreodată prea târziu să-ți cauți fericirea?