Când dragostea nu are vârstă: Povestea mea cu Irina și lupta pentru acceptare

— Nu pot să cred ce aud, Vlad! Ai înnebunit? Cum să te gândești măcar să te însori cu o femeie care are deja doi copii? Și e și mai mare ca tine!
Vocea mamei răsuna prin bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi erau plini de lacrimi și furie. Eu stăteam în picioare, sprijinit de tocul ușii, cu inima bubuindu-mi în piept. Mă pregătisem pentru momentul ăsta, dar nu credeam că va fi atât de greu.

— Mamă, te rog… Ascultă-mă. Nu e așa cum crezi. Irina e…

— Irina, Irina! Nici nu vreau să aud numele ăsta! Ce ți-a făcut femeia asta de nu mai vezi nimic altceva?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde să nu mă ajungă nici vocea mamei, nici privirile ei tăioase. Dar nu puteam. Trebuia să-i spun adevărul.

— O iubesc, mamă. Și pe copiii ei îi iubesc. Nu pot să trăiesc fără ei.

A izbucnit în plâns. M-am apropiat încet, dar s-a tras înapoi.

— Vlad, tu nu-ți dai seama ce faci! O să-ți distrugi viața! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele? Toată viața am muncit să te văd la casa ta, cu o fată bună, tânără, fără obligații…

M-am așezat la masă, cu capul în mâini. În minte îmi răsunau vorbele Irinei din seara trecută:

— Vlad, dacă mama ta nu mă acceptă, eu nu vreau să te pun să alegi. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că sunt o povară pentru tine.

Irina era tot ce-mi dorisem vreodată la o femeie: caldă, puternică, sinceră. Ne-am cunoscut la serviciu, la firma de contabilitate unde lucram amândoi. La început am fost doar colegi, apoi prieteni. Îmi povestea despre copiii ei – Andreea și Radu – cu o lumină specială în ochi. Am început să-i văd și eu ca pe ai mei.

Prima dată când am mers la ea acasă, Andreea m-a privit suspicioasă:

— Tu ești noul prieten al mamei?

Am zâmbit stângaci:

— Da… Vlad mă cheamă.

— Să știi că dacă o faci să plângă, nu mai vorbesc cu tine niciodată!

Radu era mai mic și s-a lipit imediat de mine. Am început să mergem împreună în parc, să jucăm fotbal sau să facem teme la matematică. Încet-încet, am simțit că aparțin acolo.

Dar acasă la mama era altceva. Fiecare discuție despre Irina se termina cu lacrimi sau țipete.

— Vlad, tu nu vezi că femeia asta te folosește? Are nevoie de cineva care să-i crească copiii! Tu ești tânăr, ai toată viața înainte!

— Mamă, nu mă folosește nimeni! Eu îi iubesc pe toți trei!

— Nu vreau să aud! Dacă te însori cu ea, să nu mai calci pe aici!

Asta a fost ca un pumn în stomac. Am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am mers pe jos ore întregi prin oraș, încercând să-mi pun gândurile în ordine. Cum poți alege între femeia care ți-a dat viață și femeia pe care o iubești?

În zilele următoare, mama nu mi-a răspuns la telefon. Irina mă privea cu ochii triști:

— Vlad, eu nu vreau scandaluri. Dacă simți că trebuie să renunți la mine pentru liniștea familiei tale…

— Nu pot. Nu vreau o viață trăită după regulile altora.

Am decis să merg din nou la mama. Am găsit-o stând pe canapea, uitându-se absent la televizor.

— Mamă…

Nu a zis nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns.

— Te rog… Nu mă respinge. Nu-ți cer decât să vii o dată la noi acasă. Să-i cunoști pe copii. Să vezi că nu e nimic rău în asta.

A oftat adânc.

— Vlad… Mi-e frică pentru tine. Mi-e frică să nu suferi…

— O să sufăr dacă nu mă accepți așa cum sunt.

După multe insistențe, într-o duminică după-amiază a venit la noi acasă. Irina era emoționată, copiii timizi. Mama s-a uitat lung la Andreea și Radu.

— Bună ziua…

Andreea s-a apropiat încet:

— Vreți ceai? Mama face cel mai bun chec cu mere.

Mama a zâmbit slab și a dat din cap. Au stat împreună la masă, iar Radu i-a arătat desenele lui cu dinozauri.

La plecare, mama mi-a șoptit:

— Sunt copii buni… Dar tot mi-e greu.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Mama încă avea momente când izbucnea în plâns sau îmi reproșa alegerile mele. Dar încet-încet, a început să vină mai des pe la noi. S-a atașat de copii și chiar a început să o ajute pe Irina cu diverse lucruri prin casă.

Totuși, uneori o surprind privind pe fereastră cu ochii pierduți și știu că încă poartă în suflet dorința ca eu să fi avut „o viață normală”.

M-am întrebat de multe ori: oare fericirea mea merită atâta suferință pentru cei dragi? Sau poate tocmai curajul de a iubi altfel ne face oameni adevărați?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate dragostea chiar poate schimba totul sau unele răni rămân mereu deschise?