Balul pe care nu l-am avut niciodată

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Vlad! Ce-or să zică colegii tăi?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. M-am uitat la ea, apoi la străbunica Ileana, care stătea pe scaunul ei vechi, cu mâinile tremurânde pe poala rochiei gri. Avea ochii umezi și nu spunea nimic.
— Nu mă interesează ce zic colegii, am răspuns încet. E balul meu și vreau să merg cu cineva care chiar merită să fie acolo.
Mama a oftat și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singur cu tanti Ileana. Am simțit cum liniștea se așterne peste noi ca o pătură grea.
— Vlad, nu trebuie să faci asta pentru mine, a șoptit ea. Sunt bătrână, lumea o să râdă…
— Nu fac asta doar pentru tine, tanti Ileana. Fac asta pentru că vreau să-ți arăt că visele nu au vârstă. Și pentru că știu cât ai suferit când erai tânără.
A oftat adânc și a început să-și frământe mâinile. Mi-a povestit de atâtea ori cum, în 1957, nu a putut merge la balul liceului din satul natal pentru că părinții ei nu aveau bani nici de rochie, nici de drum. A rămas acasă, ascultând muzica de la radio și visând la o noapte care nu a venit niciodată.
Am crescut cu poveștile ei despre vremurile grele: foametea de după război, munca la CAP, lipsurile din comunism. Dar niciodată nu am văzut-o atât de emoționată ca acum, când i-am spus că vreau să fie partenera mea la balul de absolvire.
A doua zi, zvonul s-a răspândit în tot liceul din Ploiești. Unii colegi au râs pe la colțuri: „Uite-l pe Vlad, merge cu mumia la bal!” Alții m-au întrebat dacă sunt nebun sau dacă fac vreo glumă pentru TikTok. Dar eu am ținut capul sus. Nu era vorba despre popularitate sau like-uri. Era vorba despre demnitate și despre a da ceva înapoi unei femei care mi-a crescut mama și apoi pe mine, când părinții erau plecați la muncă în Italia.
În ziua balului, am găsit-o pe tanti Ileana în camera ei mică, încercând să-și prindă părul alb într-un coc stângaci. Avea o rochie albastră cumpărată de mama din second-hand și pantofi vechi, dar ochii îi sclipeau ca două stele.
— Ești sigur că vrei să mergem? a întrebat ea pentru a mia oară.
— Da, tanti Ileana. Azi e ziua ta!
Am luat-o de braț și am coborât scările blocului sub privirile curioase ale vecinilor. Unii au zâmbit complice, alții au dat ochii peste cap. În taxi, tanti Ileana tremura toată.
— Vlad, mi-e teamă… Nu mai sunt tânără. O să mă fac de râs.
— Nu ai de ce să-ți fie rușine. Azi ești regina balului!
Când am intrat în sala decorată cu baloane albastre și aurii, muzica se oprea pentru câteva secunde. Toți ochii erau pe noi. Am simțit un nod în gât, dar am ținut-o strâns de braț.
— Bună seara! am spus tare.
Unii profesori au zâmbit cald, alții păreau nedumeriți. Colegii mei s-au tras la o parte, făcându-ne loc spre ringul de dans.
— Vlad… nu pot să dansez… n-am mai făcut asta de când eram fată…
— Hai să încercăm împreună!
Am început să ne mișcăm încet pe melodia „Ani de liceu”. La început stângaci, apoi tot mai sigur. Tanti Ileana râdea cu lacrimi în ochi.
— Niciodată n-am crezut că o să trăiesc așa ceva…
— Nici eu n-am crezut că o să fiu atât de mândru!
Pe la jumătatea serii, colega mea Ana s-a apropiat timid:
— Vlad… ești foarte curajos! Mi-aș fi dorit să am și eu curajul tău.
Am zâmbit și i-am făcut semn spre tanti Ileana:
— Curajul e al ei! Eu doar am ascultat o poveste uitată…
Spre finalul balului, directoarea liceului a venit la noi:
— Vlad, ai reușit să ne arăți tuturor ce înseamnă respectul pentru familie și pentru trecut. Îți mulțumim!
Tanti Ileana plângea în hohote.
— Mulțumesc… mulțumesc că nu m-ai uitat…
Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum toată sala ne privește altfel acum: cu admirație și poate puțină invidie pentru curajul nostru.
Când am ajuns acasă, mama ne aștepta în prag cu ochii roșii:
— Vlad… ai făcut ceva ce n-am avut eu curajul să fac vreodată.
Am zâmbit obosit:
— Poate că uneori trebuie doar să ascultăm poveștile celor bătrâni ca să înțelegem ce contează cu adevărat…
În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat: câți dintre noi uităm visele celor dragi doar pentru că ni se par prea bătrâni sau prea neînsemnați? Câți dintre noi avem curajul să le oferim o clipă de fericire?

Oare cât valorează un vis împlinit după zeci de ani? Și cine suntem noi dacă nu încercăm măcar să-l facem posibil?