Casa din Strada Vișinului: Secretul care a schimbat totul

— Nu mai suport, George! Ori eu, ori ea! răsună vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, în sufrageria casei de pe Strada Vișinului. Mâinile îi tremurau de furie, iar ochii îi aruncau săgeți către mine. George, bărbatul pe care îl iubesc de șapte ani, era prins la mijloc, cu privirea pierdută între noi două.

Îmi simțeam inima bătând nebunește în piept. Nu era prima dată când Mariana încerca să mă scoată din viața fiului ei, dar niciodată nu fusese atât de directă. — Mariana, te rog, nu mai face asta! Nu poți să vii aici și să-mi spui că trebuie să plec din casa mea! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă.

— Casa TA? a râs ea batjocoritor. Casa asta e a familiei mele! Tu ești doar o venetică! Ai profitat de bunătatea lui George și ai pus gheara pe el și pe tot ce avem!

George încerca să intervină, dar Mariana îl ignora complet. — Mama, te rog… Știi bine că am cumpărat casa împreună cu Stephanie. Am investit amândoi în ea. Nu e corect…

— Taci! l-a întrerupt ea. Tu nu vezi că te manipulează? Când ai început să te schimbi așa? De când ai adus-o pe fata asta aici, nu mai ești tu!

M-am ridicat de pe canapea și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. — Mariana, nu vreau să ne certăm. Dar nu pot să accept să fiu tratată ca o intrusă în propria mea casă. Am muncit pentru fiecare colțișor din locul ăsta. Am pus suflet în fiecare perete vopsit, în fiecare floare plantată în grădină.

Ea s-a apropiat amenințător de mine. — Suflet? Tu habar n-ai ce înseamnă sufletul unei case! Casa asta a fost a părinților mei! Aici am crescut eu și fratele meu. Tu n-ai niciun drept!

George s-a ridicat între noi, încercând să ne despartă. — Ajunge! Nu mai pot! Dacă nu vă opriți, plec eu!

Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Am fugit în dormitor și m-am prăbușit pe pat, plângând în hohote. De ce trebuie să fie atât de greu? De ce nu pot fi acceptată?

A doua zi dimineață, Mariana a venit din nou. De data asta avea un dosar gros sub braț. — Uite aici actele casei! Vreau să văd cu ochii mei că ai vreun drept legal!

Am luat dosarul și am început să răsfoiesc hârtiile vechi, unele îngălbenite de timp. Printre ele am găsit o scrisoare veche, scrisă de mână cu cerneală albastră. Era adresată „Dragii mei copii” și semnată de bunica lui George.

Am citit cu voce tare:

„Dragii mei copii,
Dacă citiți această scrisoare, înseamnă că nu mai sunt printre voi. Casa aceasta nu este doar o clădire. Este locul unde am iubit, am suferit și am sperat. Vreau ca această casă să rămână mereu un loc al iubirii și al iertării. Am lăsat-o moștenire celui care va ști să o prețuiască și să o umple cu bucurie și pace.”

Mariana a râs ironic. — Vezi? Tot mie mi se cuvine!

Dar pe spatele scrisorii era un cod numeric și un nume: „Elena Popescu”. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Elena Popescu era mama mea biologică, pe care nu o cunoscusem niciodată. Fusesem adoptată la vârsta de doi ani și crescută de o familie iubitoare din același cartier.

Am privit-o pe Mariana în ochi. — Știi cine e Elena Popescu?

Ea a dat din cap că nu.

— E mama mea biologică… Nu pot să cred… Cum e posibil?

George a luat scrisoarea și a citit-o din nou cu atenție. — Uite aici! E un testament! Bunica mea a lăsat casa moștenire fiicei Elenei Popescu…

Mariana a început să tremure. — Nu… Nu se poate…

Am început să caut printre acte și am găsit certificatul de naștere al mamei mele, Elena Popescu, și actul de adopție al meu. Totul era clar: bunica lui George fusese sora mamei mele biologice.

Am izbucnit în plâns. — Toată viața m-am simțit ca o străină… Și acum aflu că locul ăsta mi-a fost destinat fără să știu…

Mariana s-a prăbușit pe scaun, cu fața în mâini. — Iartă-mă… N-am știut niciodată… Am crezut că vrei doar să-mi iei fiul și casa…

George m-a luat în brațe și am simțit pentru prima dată că aparțin cu adevărat acelui loc.

Au trecut luni până când relația cu Mariana s-a vindecat cât de cât. Încet-încet, a început să mă privească altfel, iar eu am încercat să o înțeleg.

Uneori mă întreb: câte vieți sunt distruse de secretele ascunse ale trecutului? Oare cât de mult ne influențează rădăcinile felul în care iubim și suntem iubiți?

Poate că adevărul doare, dar fără el nu putem construi nimic trainic.