Ziua în care am spus „Nu” – O aniversare altfel pentru Mihai

— Ioana, ai pus sarmalele la fiert? Să nu uiți că lui tata îi plac cu multă afumătură!
Vocea soacrei mele răsună din hol, de parcă ar fi stăpâna casei. Mă uit la ceas: e abia ora 9 dimineața și deja bucătăria e plină de sacoșe, gălăgie și miros de cafea tare. Mihai, soțul meu, stă la masă cu fratele lui, râzând zgomotos. Eu am mâinile reci și inima strânsă. Azi e ziua lui Mihai, dar nu simt nicio bucurie.

De șapte ani, fiecare aniversare se transformă într-un maraton de gătit și servit. Nu contează că nu am invitat pe nimeni – familia lui Mihai apare mereu, cu copii, nepoți, veri și mătuși. Nu aduc niciodată nimic, nici măcar o floare sau o prăjitură. Vin cu pretenții și povești despre cât de greu le-a fost să ajungă, dar niciodată nu întreabă dacă mie mi-e greu.

Anul trecut am plâns în baie, cu mâinile crăpate de la spălat vase și cu fața roșie de la aburii ciorbei. Mihai a bătut la ușă și mi-a spus: „Hai, Ioana, nu mai fi așa sensibilă! Sunt ai mei, o dată pe an vin.” Dar nu e doar o dată pe an. E Crăciunul, Paștele, onomastica lui mama-soacră, orice motiv e bun să se adune la noi.

Azi m-am trezit cu o hotărâre nouă. Am stat toată noaptea și m-am gândit: dacă nu schimb nimic, nimic nu se va schimba. Am pregătit doar un tort mic și o salată. Atât. Restul – nimic. Nicio oală de sarmale, nicio tavă de friptură.

— Ioana, unde-i ciorba? întreabă cumnata mea, ridicând capacul unei oale goale.
— Nu am făcut ciorbă anul ăsta, răspund calm.
— Cum adică? se miră ea. Ce mâncăm?
— Ce am pregătit: tort și salată.

În bucătărie se lasă o liniște ciudată. Soacra mă privește ca pe o străină.
— Nu-i frumos ce faci, Ioana! Noi venim de la Ploiești special pentru Mihai!
— Și eu sunt aici pentru Mihai. Dar nu mai pot să gătesc singură pentru toată lumea, an de an.

Mihai mă privește surprins, ca și cum nu m-ar fi văzut niciodată cu adevărat.
— Ioana, hai să nu facem scandal tocmai azi…
— Nu fac scandal. Doar că anul acesta vreau să fiu și eu invitată la propria mea casă.

Cumnatul meu râde ironic:
— Femeile din ziua de azi… numai pretenții!

Mă simt mică și mare în același timp. Mâinile îmi tremură, dar nu cedez.

— Dacă vreți mâncare caldă, putem comanda pizza sau puteți găti împreună cu mine. Eu nu mai pot singură.

Soacra oftează teatral:
— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta!

Îmi mușc buza să nu răspund urât. Îmi amintesc cum mama mea gătea pentru toți ai casei fără să se plângă niciodată. Dar mama era mereu obosită și tristă. Eu nu vreau să ajung ca ea.

Mihai se ridică încet de la masă:
— Hai să comandăm ceva atunci… dacă Ioana zice că nu mai poate.

Simt cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mă apără, nu mă înțelege. Dar nici nu mă oprește.

Restul zilei trece într-o atmosferă apăsătoare. Pizza vine rece, copiii se plictisesc fără deserturi și bunătăți. Soacra bombăne în șoaptă cu cumnata mea despre „tineretul din ziua de azi”.

Seara, când toți pleacă în sfârșit, casa e ciudat de liniștită. Mihai spală vasele fără să spună nimic. Eu stau la geam și mă uit la luminile orașului.

— Ioana… chiar așa rău ți-a fost? întreabă el încet.
— Da, Mihai. Și mi-a fost rău în fiecare an. Dar azi am simțit că trăiesc pentru prima dată cu adevărat.

Nu știu dacă Mihai va înțelege vreodată cât de mult m-a durut indiferența lui sau cât de greu mi-a fost să spun „nu”. Poate că familia lui mă va vorbi de rău mult timp de acum înainte. Dar azi am ales să mă respect pe mine însămi.

Oare câte femei din România trăiesc același coșmar tăcut? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?