Între Rugăciune și Neputință: Povestea Mea cu Mama

— Nu mai avem mult timp, Vlad. Trebuie să-i spunem adevărul. Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei și mirosul de pâine prăjită arsă. Aveam 17 ani și, până atunci, credeam că viața mea e banală: liceu, teme, certuri cu sora mea, Irina, și glumele mamei la cină. Dar în acea seară, totul s-a schimbat.

Mama stătea la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Ochii ei nu mai aveau lumina de altădată. — Vlad, vino aici, te rog. Trebuie să vorbim serios. Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă ea, iar tata a oftat adânc.

— Vlad, mama ta e bolnavă. Are cancer la sân. Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Nu știam ce să spun. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. De ce mama mea? De ce nouă?

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Mama mergea la spital pentru analize și tratamente, iar eu mă simțeam inutil. Irina plângea în fiecare seară, iar tata părea că îmbătrânește pe zi ce trece. Într-o noapte, am auzit-o pe mama rugându-se în șoaptă: — Doamne, dă-mi putere să nu-i las singuri…

Nu eram un băiat religios. Mergeam la biserică doar de Paște și Crăciun, dar atunci am simțit nevoia să mă rog. M-am așezat pe marginea patului și am spus: — Dacă exiști cu adevărat, ajut-o pe mama…

În săptămânile care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Tata era mereu nervos, Irina refuza să vorbească cu oricine, iar eu mă simțeam prins între ei ca într-o menghină. Într-o zi, tata a izbucnit:

— Dacă nu vă ajutați unul pe altul, o să ne pierdem cu toții! Credeți că mie îmi e ușor?

Am început să mă cert cu Irina din orice nimic: cine spală vasele, cine merge la farmacie, cine stă cu mama la spital. Într-o seară, am găsit-o plângând în camera ei.

— Vlad, mi-e frică… Dacă moare mama?

Nu știam ce să-i spun. M-am așezat lângă ea și am ținut-o în brațe. — Nu o să moară. Trebuie să credem că o să fie bine.

Dar adevărul era că nici eu nu credeam asta. În fiecare zi vedeam cum mama slăbește, cum zâmbește tot mai rar. Într-o duminică dimineață, am mers singur la biserică. Preotul vorbea despre încercări și credință.

— Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce…

Am stat pe bancă și am plâns în tăcere. O bătrână s-a apropiat de mine:

— Dragul meu, uneori trebuie doar să ceri ajutorul…

Am început să mă rog în fiecare seară. Nu pentru minuni, ci pentru putere: să pot fi sprijin pentru mama, să nu mă pierd cu firea când tata țipă sau când Irina se închide în ea însăși.

Au urmat luni grele: chimioterapie, nopți nedormite la spital, certuri pentru bani — tata a trebuit să-și ia un al doilea job ca șofer de taxi. Prietenii mei nu știau prin ce trec; mă întrebau doar de ce nu mai ies cu ei la fotbal sau la film.

Într-o zi, mama m-a rugat să-i citesc din Biblie. — Nu contează dacă crezi sau nu, Vlad. Cuvintele astea mă liniștesc…

Am citit încet Psalmul 23: „Domnul este păstorul meu…” Mama a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Într-o seară ploioasă de aprilie, tata a venit acasă abătut:

— Vlad, trebuie să fim pregătiți pentru orice… Doctorii nu mai sunt așa optimiști.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în ploaie și am urlat cât am putut: — De ce nouă? Ce am făcut?

A doua zi dimineață, mama mi-a spus:

— Vlad, nu vreau să trăiți cu frică sau ură în suflet. Dacă eu nu mai sunt… vreau să vă iubiți și să vă sprijiniți.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, neputință, speranță. Am descoperit că scrisul mă ajută să nu mă pierd cu firea.

Într-o zi, Irina mi-a adus o scrisoare de la mama: „Dragul meu Vlad, dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt lângă tine fizic, dar sufletul meu va fi mereu acolo unde ești tu…” Am plâns împreună cu Irina ore întregi.

Mama a murit într-o dimineață liniștită de vară. Casa părea pustie fără râsul ei. Tata s-a închis în muncă; Irina a început să lipsească de acasă nopți întregi.

Mi-a fost greu să găsesc sensul vieții fără ea. Dar am continuat să mă rog — nu pentru miracole, ci pentru liniște și curaj.

Astăzi sunt student la psihologie și încerc să-i ajut pe cei care trec prin ce am trecut eu. Încerc să fiu sprijin pentru tata și Irina — chiar dacă uneori ne certăm sau ne rănim fără voie.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi găsim puterea să mergem mai departe când totul pare pierdut? Oare credința chiar ne poate salva sau doar ne ajută să acceptăm ceea ce nu putem schimba?