Soacra, minciuni și adevăruri nespuse

— Radu, ce ascunzi acolo? De ce ai încuiat ușa la dormitor?
Vocea doamnei Viorica răsuna ca o sirenă de alarmă în apartamentul nostru de două camere din cartierul Titan. Era marți seară, ploua mocănește și eu tocmai încercam să-mi găsesc liniștea după o zi grea la serviciu. Irina, soția mea, stătea cu ochii în telefon, încercând să ignore prezența mamei ei, dar eu simțeam cum tensiunea crește cu fiecare secundă.

— Mamă, te rog, nu mai intra așa peste noi! Avem nevoie de intimitate! a spus Irina, dar vocea ei era slabă, aproape rugătoare.

— Intimitate? În casa asta? De când plătești tu chiria ca să ai intimitate? a replicat Viorica, ridicând sprâncenele și privindu-mă acuzator.

Nu era prima dată când soacra mea își băga nasul unde nu-i fierbe oala. De când ne-am mutat aici, la două blocuri distanță de ea, simțeam că trăiesc sub o lupă uriașă. Îmi verifica hainele, frigiderul, chiar și coșul de gunoi. Odată a găsit un bon de la farmacie și m-a întrebat dacă am vreo boală rușinoasă. M-am săturat. Și Irina era la capătul răbdării, dar nu avea curajul să-i spună verde-n față.

În seara aceea am decis că trebuie să fac ceva. Nu mai puteam trăi așa. M-am retras în bucătărie sub pretextul că fac ceai și am început să mă gândesc la un plan. Cum să-i arăt Vioricăi că nu are dreptul să ne invadeze viața? Cum să-i pun limite fără să o rănesc pe Irina?

A doua zi dimineață, când Irina a plecat la serviciu, am primit un mesaj de la soacra mea: „Radu, azi vin să fac curat la voi. Să nu te prind că ai lăsat vase nespălate!” Am oftat și mi-a venit ideea: dacă tot îi place să scormonească prin viața noastră, poate ar trebui să-i dau ceva de găsit… ceva care să o facă să se gândească de două ori înainte să mai caute.

Am luat telefonul și i-am trimis un mesaj Irinei: „Iubito, vezi că am ascuns cadoul pentru mama ta în dulapul din hol. Să nu-l găsească!”

După câteva minute, am primit un mesaj de la Viorica: „Ce cadou? Ce ai ascuns acolo?”

Mi-am dat seama că a citit mesajul pentru Irina – probabil avea acces la telefonul ei sau îl verifica pe ascuns. Am zâmbit amar și am continuat jocul. Am pus într-o cutie veche de pantofi o scrisoare falsă, scrisă de mână: „Dragă Viorica, sper că acest mic secret te va face să te gândești dacă merită să cauți mereu răspunsuri acolo unde nu există mistere.”

Am lăsat cutia în dulapul din hol și am plecat la muncă. Toată ziua am avut stomacul strâns. Mă gândeam dacă nu cumva am mers prea departe. Dacă se va supăra Irina? Dacă Viorica va face scandal?

Seara, când am ajuns acasă, atmosfera era încărcată. Irina stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns.

— Ce-ai făcut? m-a întrebat ea printre suspine.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama a găsit cutia… A făcut o criză… A zis că nu mai pune piciorul aici niciodată… Că am vrut s-o umilim…

Am simțit cum mă năpădește vinovăția. Nu voiam să rănesc pe nimeni, doar să ne câștigăm liniștea. Dar poate că am ales calea greșită.

În zilele următoare, Viorica nu ne-a mai căutat. Nici măcar un telefon. Irina era tot mai abătută. Într-o seară, după ce am cinat în tăcere, mi-a spus:

— Poate trebuia să vorbim cu ea… S-o rugăm frumos… Nu să-i întindem capcane.

Am tăcut. Avea dreptate. Dar cum poți vorbi cu cineva care nu vrea să asculte?

După două săptămâni de liniște apăsătoare, Viorica a apărut la ușă cu ochii umflați de plâns.

— Radu… Irina… Poate am exagerat… Dar mi-e greu singură… De când a murit taică-tău… Nu știu ce să fac cu timpul meu…

Am simțit cum mi se rupe inima. Toată furia mea s-a topit într-o clipă.

— Mamă… Hai să stăm de vorbă… Sincer… Fără ascunzișuri…

Ne-am așezat toți trei la masă și pentru prima dată am vorbit deschis despre granițe, despre nevoia noastră de intimitate și despre singurătatea ei. Am plâns toți trei. Am promis că vom încerca să fim mai atenți unii cu alții.

Acum privesc în urmă și mă întreb: oare câte familii ajung să se rănească din lipsa dialogului? Cât de greu e să spui ce simți cu adevărat înainte ca lucrurile să scape de sub control?

Poate că uneori e nevoie de o dramă ca să învățăm să fim sinceri. Dar voi? Ați avut vreodată curajul să spuneți adevărul celor dragi înainte ca minciunile sau tăcerile să vă despartă?