Umbra dintre noi: Povestea unei mame uitate

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să fiu doar o umbră în viața voastră! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la fiica mea cea mare, care venise să-și ia niște haine din dulapul vechi din camera copilăriei.

Ana s-a oprit din mișcările grăbite și m-a privit ca și cum aș fi spus ceva ciudat. — Mamă, nu începe iar, te rog. Am venit doar să iau niște lucruri. Trebuie să plec la serviciu.

— La serviciu, la serviciu… mereu ești pe fugă. De când ai plecat la București, parcă nu mai exiști pentru mine decât atunci când ai nevoie de ceva. Nici nu știu când ai devenit atât de străină.

Am simțit cum mi se strânge inima. În ultimii ani, după ce soțul meu, Ion, s-a stins, casa noastră din Pitești a devenit tot mai tăcută. Copiii mei — Ana și Vlad — au crescut, au plecat fiecare pe drumul lui și, încet-încet, am rămas doar eu și pereții reci ai apartamentului. La început îi sunam zilnic, apoi săptămânal. Acum, dacă nu îi caut eu, trec luni fără să primesc un telefon sau un mesaj.

Vlad e mereu ocupat cu firma lui de construcții din Cluj. Când îl sun, răspunde scurt: — Mamă, sunt în ședință. Te sun eu mai târziu. Dar acel „mai târziu” nu vine niciodată.

Într-o zi de duminică, când am pus masa pentru trei persoane din obișnuință, mi-am dat seama că nu mai știu ce gust are râsul copiilor mei. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate i-am sufocat cu grija mea? Poate i-am făcut să creadă că voi fi mereu aici, indiferent cât de mult mă ignoră?

Seara aceea cu Ana a fost punctul culminant. După ce a plecat fără să mă îmbrățișeze măcar, am stat pe marginea patului și am plâns ca un copil. M-am simțit trădată de propriii mei copii. A doua zi dimineață, am luat o decizie pe care nu credeam că o voi lua vreodată: le-am scris un mesaj dur.

„Dacă nu vă pasă de mine și nu aveți timp nici măcar să mă sunați o dată pe lună, atunci nu mai are rost să vă numiți copiii mei. Nu vreau milă sau vizite din obligație. Vreau doar să știu că mai exist pentru voi.”

Am apăsat „trimite” cu mâna tremurândă și apoi am aruncat telefonul pe masă. M-am simțit vinovată imediat după aceea. Poate am exagerat? Poate am fost prea dură? Dar cât să mai rabzi?

Timp de două zile nu am primit niciun răspuns. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, ascultând ticăitul ceasului și zgomotul orașului care părea atât de departe de suferința mea. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut abătută și a venit la mine cu o prăjitură caldă.

— Maria, dragă, copiii din ziua de azi… toți sunt la fel. Nu te mai consuma atât! Dar eu știam că nu e chiar așa. Eu îi crescusem altfel. Sau cel puțin așa credeam.

În a treia zi, Vlad m-a sunat. Vocea lui era rece:

— Mamă, ce-i cu mesajul ăla? Chiar vrei să rupi legătura cu noi?

— Nu vreau să rup nimic, Vlad! Vreau doar să știu că mai contez pentru voi! Să simt că nu sunt doar o povară sau o obligație.

— Ai ales cel mai prost mod posibil să ne spui asta…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Poate chiar greșisem. Dar nu puteam da înapoi. Ana mi-a trimis un mesaj sec: „Nu cred că e corect ce faci. Știi că avem viețile noastre.”

Am stat nopți întregi gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat. Mi-am adus aminte cum îi legănam când erau mici, cum le făceam plăcinte în fiecare sâmbătă și cum îi așteptam cu sufletul la gură să vină acasă de la școală. Acum eram doar o bifă pe lista lor de responsabilități.

Într-o dimineață, am decis să merg la biserică. M-am rugat pentru răbdare și înțelepciune. Preotul m-a privit cu blândețe când i-am spus povestea mea:

— Maria, uneori copiii uită cât de mult au nevoie de părinți până când e prea târziu. Dar nici tu nu trebuie să te pierzi pe tine însăți pentru ei.

Cuvintele lui m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva mi-am pus toată valoarea în rolul de mamă și am uitat cine sunt eu ca om.

După câteva zile, Ana a venit la mine acasă. Era vizibil supărată.

— Mamă, nu poți să ne șantajezi emoțional! Știi cât de greu ne este și nouă? Crezi că viața noastră e ușoară?

— Nu vreau să vă șantajez… Vreau doar să știu că mai sunt importantă pentru voi… Să nu simt că trăiesc degeaba…

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău, mamă… Nici eu nu știu cum am ajuns aici…

Am plâns împreună mult timp. Vlad a venit și el după câteva zile și mi-a promis că va încerca să fie mai prezent.

Dar rana rămâne. Încerc să-mi găsesc sensul dincolo de rolul de mamă și mă întreb: oare am făcut bine că le-am dat acel ultimatum? Sau poate trebuia doar să accept că viața merge înainte și copiii cresc? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea de mamă are limite sau ar trebui să iertăm mereu?