Când mama soacră a vrut să gătesc sarmale de Crăciun — Povestea unei revolte tăcute
— Nu vreau să mai aud scuze, Irina! Anul trecut ai ars sarmalele, dar tot tu trebuie să le faci anul ăsta. Ești noră în casa asta, nu musafir!
Vocea Victoriei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la oala cu ciorbă și mirosul de cozonac proaspăt. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea mi se învârtea între fața ei roșie de supărare și ochii soțului meu, Radu, care se făcea că nu aude.
Mă simțeam din nou mică, la fel ca anul trecut, când am încercat să gătesc sarmalele după rețeta ei complicată. Am stat toată noaptea în picioare, am plâns de oboseală și frustrare, iar dimineața am găsit oalele arse. Toți au râs de mine la masă. „Sarmalele Irinei – specialitate carbonizată!” a glumit cumnatul meu, iar Victoria a oftat teatral: „Nu-i nimic, dragă, nu toți suntem făcuți pentru bucătărie.”
Acum, când mi-a cerut din nou să gătesc, am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să trec iar prin umilința aceea. Dar nici nu voiam să fiu iar ținta răutăților ei.
— Victoria, nu cred că e o idee bună. Poate gătește altcineva anul ăsta, sau comandăm de la restaurant…
— Să comandăm?! Să râdă lumea de noi? Sarmalele se fac în casă! Și dacă nu le faci tu, cine? Eu am muncit destul! Și mama mea făcea sarmale pentru toată familia, fără să comenteze!
Radu s-a ridicat brusc:
— Hai să nu ne certăm acum…
Dar Victoria l-a întrerupt:
— Tu taci! Dacă ai fi avut o nevastă ca lumea…
Am simțit cum îmi ard obrajii. M-am uitat la Radu, dar el a evitat privirea mea. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să mă apropii de ea: când i-am dus flori de ziua ei și mi-a spus că nu-i plac trandafirii, când am încercat să gătesc după rețetele ei și mereu a găsit ceva de criticat.
Am inspirat adânc și am spus:
— Nu voi găti sarmalele anul acesta. Nu mai pot. Dacă asta înseamnă că nu sunt „nevastă ca lumea”, atunci asta e.
S-a lăsat o liniște grea. Victoria m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru tine…
— Ce-ai făcut pentru mine? Ai râs de mine, m-ai făcut să mă simt străină în casa asta…
Radu a încercat să mă tragă deoparte:
— Irina, hai să discutăm…
— Nu! Mereu discutăm și mereu eu cedez. Anul ăsta nu mai vreau!
Victoria a început să plângă teatral:
— Așa răsplătești tu familia care te-a primit?
M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Afară ningea liniștit peste blocurile cenușii. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, dar era o eliberare ciudată. Pentru prima dată, nu mai eram dispusă să mă sacrific doar pentru a fi acceptată.
După câteva minute, Radu a venit după mine.
— Irina… știu că nu e ușor cu mama, dar e bătrână…
— Nu e vorba doar despre sarmale, Radu! E despre respect. Despre faptul că mereu trebuie să demonstrez ceva și niciodată nu e destul.
A tăcut. Știa că am dreptate.
Seara aceea a fost tensionată. Victoria a refuzat să vorbească cu mine. A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am plecat la părinții mei. Am lăsat un bilet: „Crăciun fericit! Aveți grijă de voi.”
La masa de Crăciun cu ai mei am simțit pentru prima dată liniște. Mama m-a îmbrățișat fără reproșuri, tata mi-a pus sarmale în farfurie fără să comenteze nimic despre gust sau aspect.
După câteva zile, Radu m-a sunat:
— Mama încă e supărată… Dar cred că ai făcut bine. Poate era timpul să punem niște limite.
Nu știu dacă relația cu Victoria se va schimba vreodată. Poate nici cu Radu nu va mai fi la fel. Dar știu că merit respect și liniște.
Oare câte femei din România trăiesc același lucru ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spunem „da”?