Cuibul gol și dorul care nu se stinge: Povestea Mariei

— Ana, ai grijă de tine acolo, să nu uiți să mănânci! îi strig, dar ușa se trântește deja, iar ecoul pașilor ei pe alee se pierde în liniștea dimineții. Radu nici nu s-a mai uitat înapoi când a plecat la București. Acum, casa asta cu trei camere, care altădată răsuna de râsete și certuri mărunte, e doar o cochilie goală. Mă uit la ceas: 8:15. Prea devreme să sun pe cineva, prea târziu să mai adorm.

Mă ridic greu din pat, genunchii mă dor de parcă fiecare pas e o amintire a anilor care au trecut. În bucătărie, cana de ceai aburește pe masă, dar nu mai are gustul de altădată. Mă uit la poza de pe frigider: Ana cu ochii ei verzi și părul ciufulit, Radu cu zâmbetul lui ștrengăresc. „Oare când au crescut așa mari?” mă întreb. Parcă ieri îi certam că au spart mingea în sufragerie.

Telefonul vibrează. E doar un mesaj de la vecinul meu, domnul Ilie: „Bună dimineața, Maria! Aveți nevoie de ceva de la magazin?” Îi răspund politicos că nu, deși mi-ar prinde bine niște pâine proaspătă. Dar nu vreau să par neputincioasă. Îmi amintesc cum mama mea spunea mereu: „Să nu depinzi niciodată de nimeni!” Dar ce faci când bătrânețea te obligă să ceri ajutor?

În fiecare duminică, încerc să-i sun pe copii. Ana răspunde rar, mereu pe fugă: „Mamă, sunt la serviciu, te sun eu mai târziu!” Radu e și mai greu de prins: „Am o ședință importantă, vorbim mâine.” Mâinele lor nu mai vine niciodată. Închid telefonul și mă uit la peretele gol din sufragerie. Acolo era odată tabloul cu familia noastră la mare. L-am dat jos după ce s-au certat ultima dată când au venit acasă.

— De ce nu poți să înțelegi că avem viețile noastre? mi-a spus Ana cu voce ridicată.
— Dar eu pentru cine am muncit toată viața? Pentru cine am rămas singură aici?
— Mamă, nu e vina noastră că tu nu știi să trăiești fără noi!

Cuvintele ei m-au tăiat ca un cuțit. Poate are dreptate. Poate am uitat să trăiesc pentru mine. Dar cum să faci asta după o viață întreagă dedicată altora?

Seara, când liniștea devine apăsătoare, deschid televizorul doar ca să aud voci prin casă. Mă uit la emisiuni vechi, la seriale românești din tinerețea mea. Îmi amintesc cum râdeam toți trei la „Toate pânzele sus”. Acum râd singură.

Uneori, domnul Ilie mă invită la o cafea pe banca din fața blocului. E văduv de zece ani și are doi băieți plecați în Germania. Vorbim despre vreme, despre prețuri, despre cât de repede a trecut viața.

— Știi ce-i cel mai greu? mă întreabă el într-o zi.
— Ce?
— Să nu mai ai pentru cine găti o ciorbă.

Îi dau dreptate din priviri. Și eu gătesc doar din obișnuință, apoi arunc jumătate din mâncare.

Într-o zi de toamnă târzie, primesc un telefon neașteptat. Ana vrea să vină acasă pentru câteva zile. Inima îmi bate nebunește. Fac curățenie generală, gătesc sarmale și prăjiturile ei preferate. Când intră pe ușă, o îmbrățișez strâns.

— Mamă… ești bine? mă întreabă ea mirată.
— Da, acum sunt bine.

Dar vizita durează doar două zile. Ana vorbește mult despre serviciu, despre cât de greu îi este la București, despre cât de obosită e.

— Mamă, tu nu înțelegi presiunea de acolo! Șefii vor totul perfect, colegii sunt invidioși…
— Și eu am avut serviciu greu, Ana. Dar veneam acasă și găseam liniște aici.
— Tu ai avut altfel de viață! Noi trebuie să ne descurcăm singuri!

Ne certăm din nou. Ea pleacă supărată, eu rămân cu farfuriile nespălate și cu un gol în suflet mai mare ca niciodată.

Într-o seară ploioasă, primesc un mesaj scurt de la Radu: „Mamă, îmi pare rău că nu am putut veni la ziua ta. Te iubesc.” Plâng în tăcere. Nu pentru că nu a venit, ci pentru că simt că nu mai știe cine sunt.

Zilele trec una după alta, toate la fel. Merg la piață cu domnul Ilie sau citesc scrisorile vechi ale soțului meu răposat. Îmi lipsește totul: gălăgia copiilor mici, mirosul de cozonac în Ajunul Crăciunului, certurile pentru telecomandă.

M-am gândit să vând casa și să mă mut într-un apartament mai mic sau chiar într-un azil privat decent din oraș. Dar mi-e teamă că dacă fac asta, copiii nu vor mai avea niciun motiv să vină acasă vreodată.

Într-o zi, primesc o scrisoare de la Ana. Scrisul ei tremurat îmi spune totul: „Mamă, îmi pare rău că nu pot fi lângă tine mai des. Te iubesc și sper să mă ierți.” O țin la piept și simt că dorul nu se stinge niciodată.

M-am întrebat adesea dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă așa e viața acum: copiii pleacă și părinții rămân cu amintirile lor. Poate că sacrificiile mele au fost prea mari sau poate că n-am știut să mă bucur de mine însămi cât timp era timp.

Acum stau pe banca din fața casei și privesc copiii vecinilor jucându-se în praf. Îmi vine să le spun: „Nu vă grăbiți să creșteți! Nu știți cât de repede trece totul.”

Oare există vreun moment în care dorul dispare? Sau rămâne mereu acolo, ca o rană care nu se vindecă niciodată?