Dacă fiica mea se întoarce la soțul ei, să uite de mine

— Dacă te întorci la el, Irina, să nu mai calci pragul casei mele!
Vocea mea a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, unde aburul de la ceai se amesteca cu mirosul de lacrimi și teamă. Irina, fiica mea, stătea în fața mea cu ochii roșii, tremurând ca o frunză. Avea doar douăzeci și opt de ani, dar pe chipul ei se citeau ani de suferință, de compromisuri și de speranțe spulberate.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să-i spun așa ceva copilului meu. Dar după tot ce a îndurat lângă Radu, soțul ei, nu mai puteam suporta gândul că ar putea să se întoarcă acolo. Am crescut-o pe Irina singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șase ani. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic, dar poate că tocmai lipsa unui model masculin sănătos a făcut-o atât de vulnerabilă în fața lui Radu.

— Mamă, nu înțelegi… Nu e totul așa cum pare. El… el promite că se schimbă. Și eu îl iubesc, încă îl iubesc…

Am simțit cum mi se strânge inima. Câte nopți nu am auzit-o plângând la telefon? Câte vânătăi nu a încercat să le ascundă sub mâneci lungi? Câte minciuni nu a inventat ca să mă liniștească? Știam totul, chiar dacă ea încerca să mă protejeze.

— Irina, dragostea nu înseamnă să te lași călcată în picioare! Nu vezi că te distruge?

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe scaun. M-am apropiat de ea și i-am luat mâinile reci între ale mele. Am simțit cât de fragilă era, cât de mult își dorea să fie iubită, acceptată. Dar Radu nu era omul care să-i ofere asta.

— Ți-am spus de atâtea ori: dacă vrei să rămâi aici, ești binevenită. Dar dacă te întorci la el… eu nu mai pot să te ajut. Nu mai pot să trăiesc cu frica asta, cu neputința asta!

A ridicat privirea spre mine și am văzut în ochii ei acea sclipire de revoltă pe care o avea când era mică și nu voia să-și termine temele.

— Dar tu mă iubești doar dacă fac ce vrei tu? Dacă aleg altfel, mă alungi?

M-a durut întrebarea ei mai mult decât orice palmă primită vreodată. Dar eram la capătul puterilor. În ultimii doi ani, viața noastră s-a transformat într-un carusel al disperării: ba fugea la mine plângând, ba se întorcea la el cu promisiuni goale. Vecinii șușoteau pe la colțuri, rudele mă judecau că nu-mi țin fata „în frâu”. La serviciu abia mai puteam să mă concentrez, mereu cu telefonul la îndemână, așteptând un semn că e bine.

Într-o zi, când Irina era încă la Radu, am primit un telefon de la vecina lor, doamna Stanciu:

— Doamnă Maria, veniți repede! S-au auzit țipete… cred că iar s-au certat!

Am alergat ca nebuna pe stradă, cu inima cât un purice. Când am ajuns acolo, Irina stătea pe jos, cu fața plină de sânge. Radu urla la ea că e „o proastă”, că „nu știe să fie femeie”. Atunci am chemat poliția. A fost prima dată când l-au luat pe Radu pentru audieri. Dar după două zile s-a întors acasă și totul a continuat ca înainte.

După acel episod, am încercat să o conving pe Irina să depună plângere penală. Am mers împreună la psiholog, am vorbit cu un avocat. Dar ea mereu găsea scuze pentru el: „Nu e așa rău cum pare”, „Are probleme la serviciu”, „M-a rugat să-l iert”.

Într-o seară, când credeam că lucrurile s-au liniștit, Irina a venit acasă cu o valiză mică și ochii goi.

— Mamă… nu mai pot. Vreau să rămân aici o vreme.

Am simțit o ușurare imensă. Am început să visăm împreună la un nou început: să-și găsească un job mai bun, poate chiar să-și continue studiile abandonate din cauza lui Radu. Am redecorat camera ei din copilărie, am gătit împreună prăjituri ca pe vremuri.

Dar liniștea n-a durat mult. După două luni, Radu a început iar să o caute: flori la ușă, mesaje lungi cu promisiuni de schimbare, lacrimi și jurăminte. Irina a început să-l creadă din nou.

— Mamă… poate ar trebui să-i mai dau o șansă. Poate chiar se schimbă…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Toată munca mea de mamă părea zadarnică. Toate sacrificiile mele pentru ea păreau aruncate la gunoi.

— Dacă te întorci la el… să nu te mai întorci la mine!

Am spus-o cu voce tare, dar sufletul meu urla de durere. Cum poți să-ți ameninți propriul copil? Dar cum poți să-l privești cum se autodistruge?

Irina m-a privit lung, apoi a plecat fără un cuvânt. Zilele care au urmat au fost un chin: nu-mi răspundea la telefon, nu știam dacă e bine sau rău. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău punând această condiție dureroasă.

Într-o dimineață ploioasă, am primit un mesaj scurt: „Mamă, iartă-mă.” Atât. Nici azi nu știu dacă era un rămas bun sau o cerere disperată de ajutor.

Au trecut trei luni de atunci și încă nu știu unde este Irina. Merg zilnic la biserică și mă rog pentru ea. O parte din mine speră că va găsi puterea să se salveze singură; alta mă acuză că am împins-o și mai tare spre prăpastie.

Oare există o limită a iubirii materne? Oare e corect să alegi între propria liniște și viața copilului tău? Sau poate că dragostea adevărată înseamnă tocmai să-i dai drumul celui iubit atunci când nu mai poți salva nimic?

Aș vrea să aud și alte mame: voi ce ați fi făcut în locul meu?