Rugăciunea care m-a salvat: Povestea unei bunici între două generații

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să-l las pe David la tine dacă nu ești atentă! Ai uitat să-i dai siropul pentru tuse!
Vocea Ralucăi răsuna ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la supa de găină se ridicau leneși spre tavanul scorojit. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se încețoșa. David, nepotul meu de cinci ani, stătea în prag cu ochii mari și umezi, neînțelegând ce se întâmplă.

— Raluca, iartă-mă… Am crezut că i-am dat siropul după prânz. Poate am uitat… Sunt bătrână, dar încerc să fac tot ce pot pentru el.

Raluca a oftat adânc și a dat ochii peste cap. — Nu e vorba doar de sirop, mamă Maria. Nu-l supraveghezi destul. L-am găsit ieri cu genunchii juliți și cu hainele murdare. Nu vreau să sufere copilul din cauza neatenției tale!

M-am simțit mică, inutilă, ca o umbră în propria casă. De când murise soțul meu, Petru, liniștea casei fusese spartă doar de râsetele lui David și de vizitele rare ale fiului meu, Sorin. Dar Raluca… ea nu mă privise niciodată ca pe o mamă adevărată. Eram doar „bunica de serviciu”, cea care trebuia să fie recunoscătoare pentru orice firimitură de afecțiune.

În acea seară, după ce au plecat, am rămas singură la masa din bucătărie. Am plâns în pumni, rușinată că nu pot fi bunica perfectă pe care o așteaptă toți. M-am rugat încet, cu voce stinsă: „Doamne, dă-mi putere să nu mă pierd cu firea… Să nu mă las doborâtă de vorbe grele…”

A doua zi, David a venit iar la mine. Sorin m-a privit cu ochi obosiți: — Mamă, te rog să ai grijă… Raluca e foarte stresată la serviciu. Nu vreau să vă certați.

L-am luat pe David de mână și am ieșit în grădină. El a început să culeagă flori pentru mama lui. — Bunico, tu plângi?

Mi-am șters repede ochii și am zâmbit: — Nu, puiule. Mi-a intrat ceva în ochi. Hai să facem un buchet frumos pentru mama ta!

În timp ce-l priveam jucându-se printre straturile de roșii și crini, m-am gândit la copilăria mea. Mama mea era aspră, dar niciodată nu m-a făcut să mă simt atât de neputincioasă cum mă făcea Raluca acum. Oare greșisem undeva? Oare nu eram destul de bună?

Seara, după ce David a adormit cu capul pe genunchii mei, am aprins candela din colțul camerei și am început să mă rog din nou. Rugăciunea era singurul lucru care mă liniștea. Îmi aminteam cum Petru îmi spunea mereu: „Maria, când nu mai poți cu oamenii, vorbește cu Dumnezeu.”

Zilele au trecut greu. Raluca venea tot mai des cu reproșuri: ba că nu i-am pus destule haine groase copilului, ba că nu i-am dat gustarea la timp. Într-o zi, a izbucnit: — Poate ar fi mai bine să-l ducem la grădiniță cu program prelungit! Acolo sunt educatoare tinere și pricepute!

Am simțit cum mi se rupe inima. David s-a agățat de fusta mea: — Nu vreau la grădiniță! Vreau cu bunica!

Am încercat să-i explic Ralucăi că dragostea unei bunici nu poate fi înlocuită de nicio educatoare. Dar ea era hotărâtă: — Nu e vorba doar de dragoste! E vorba de siguranță și disciplină!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am rugat pentru înțelepciune și răbdare. Am citit din Psaltire până mi-au obosit ochii. Dimineața am decis să vorbesc deschis cu Sorin.

— Sorine, eu nu vreau decât binele lui David. Poate nu sunt perfectă, dar îl iubesc ca pe ochii din cap. Dacă voi credeți că e mai bine pentru el la grădiniță… atunci așa să fie.

Sorin s-a uitat la mine cu tristețe: — Mamă, tu ai fost mereu stâlpul casei noastre. Dar Raluca… ea nu știe cum e să crești un copil la țară, cu libertate și joacă în noroi.

În următoarele zile am simțit cum casa se golea de sens fără râsetele lui David. Am început să merg mai des la biserică și să mă rog pentru liniște sufletească.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, preoteasa m-a întrebat ce mă apasă. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Maria, ai făcut tot ce ai putut. Uneori copiii noștri uită cât am sacrificat pentru ei. Roagă-te pentru ei și iartă-i în inima ta.

Am plecat acasă mai ușoară cu un gram de speranță.

După câteva săptămâni, Sorin a venit singur la mine.

— Mamă… David plânge mereu după tine. La grădiniță nu se adaptează deloc. Cred că am greșit…

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Adu-l acasă când vrei tu, Sorine… Eu îl aștept mereu.

Când David a intrat din nou pe ușă și s-a aruncat în brațele mele, am simțit că Dumnezeu mi-a ascultat rugile.

Acum privesc spre icoana din colț și mă întreb: Oare cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cât valorează dragostea unei bunici într-o lume care pare să uite rădăcinile?