Între două focuri: Povestea mea despre iertare și familie
— Raluca, nu mai insista! Nu pot să uit ce mi-a făcut mama ta, nici dacă ar fi ultima persoană de pe pământ! Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, iar eu mă uitam la el cu ochii în lacrimi, strângând cana de ceai ca pe un colac de salvare. Era târziu, aproape miezul nopții, dar liniștea blocului era spartă de discuția noastră aprinsă.
— Sorin, e mama… E bolnavă, are nevoie de cineva să o ducă la spital. Eu nu pot lipsi de la serviciu mâine, șeful deja m-a amenințat că mă dă afară dacă mai întârzii. Te rog, doar de data asta…
Sorin s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. — De data asta? Raluca, știi foarte bine că nu e prima dată când mă rogi să fac ceva pentru ea. Și știi foarte bine ce s-a întâmplat atunci, acum zece ani. Ai uitat cum m-a dat afară din casă în plină iarnă, doar pentru că nu i-a plăcut accentul meu de la țară?
Am simțit cum mă sufoc. Îmi aminteam perfect acea zi. Era februarie, ningea viscolit, iar Sorin abia venise la București să dea la facultate. Îl adusesem acasă la mama, convinsă că o să-l placă. Dar mama, mereu cu nasul pe sus, l-a privit ca pe un intrus. — Nu vreau țărani în casa mea! — a spus atunci, cu voce tăioasă. L-a dat afară fără să clipească. Eu am plâns zile întregi, dar nu am avut curajul să-i țin piept.
Anii au trecut. Sorin a reușit singur — a muncit ca paznic de noapte ca să-și plătească chiria și taxele la facultate. A ajuns inginer la o fabrică mare din București. Ne-am căsătorit după ce am terminat amândoi facultatea. Mama nu a venit la nuntă. Spunea că nu poate accepta „alegerea greșită” a fiicei ei.
Acum, mama era bolnavă. Un diagnostic greu: diabet avansat și complicații la inimă. Locuia singură într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Eu alergam între serviciu și vizitele la ea, încercând să-i fac cumpărături și să-i aduc medicamentele. Dar nu reușeam mereu.
— Sorin, te rog… Nu pentru ea, pentru mine! Am nevoie de tine! — am șoptit printre lacrimi.
El s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți. — Raluca, eu te iubesc. Dar nu pot să mă prefac că nu mă doare. Mama ta nu m-a iertat niciodată că exist. Și nici eu nu pot uita cum m-a umilit.
Am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să le împac. La Crăciunuri petrecute separat. La telefoanele scurte și reci dintre ei. La privirile mamei când veneam cu Sorin în vizită: mereu evaluatoare, niciodată calde.
A doua zi dimineață am plecat la serviciu cu sufletul greu. La prânz m-a sunat mama:
— Raluca, iar nu vii? Mă doare rău piciorul… N-am pe nimeni!
— Mamă, nu pot azi… Poate vine Sorin să te ducă la spital.
— Să vină el? După ce mi-ai băgat țăranu’ ăla în casă? Mai bine mor aici!
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am închis telefonul și am izbucnit în plâns la baie.
Seara am ajuns acasă epuizată. Sorin era pe balcon, fuma nervos.
— A sunat mama ta? — m-a întrebat fără să se întoarcă.
— Da… A zis că mai bine moare decât să o ajuți tu.
Sorin a râs amar. — Vezi? De ce tot insiști?
— Pentru că e mama mea! Pentru că tu ești soțul meu! Pentru că nu vreau să trăiesc între două tabere toată viața!
A tăcut mult timp. Apoi a venit lângă mine și m-a luat în brațe.
— Raluca… Eu nu vreau să te fac să suferi. Dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine.
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama mă certa pentru orice greșeală, la zilele când îmi spunea că trebuie să fiu „cineva”, nu „ca toți ceilalți”. Poate de aceea nu a putut accepta niciodată pe cineva ca Sorin — simplu, muncitor, fără pretenții.
Dar eu îl iubeam pe Sorin tocmai pentru asta: pentru bunătatea lui, pentru felul în care mă făcea să râd când totul părea pierdut.
În weekend am decis să mergem împreună la mama. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mama ne-a deschis cu fața palidă și ochii roșii de plâns.
— Ce vreți?
— Mamă… Sorin vrea să te ducă la spital — am mințit eu, sperând că va accepta ajutorul lui.
Sorin a privit-o drept în ochi: — Doamnă Elena, știu că nu mă suportați. Dar Raluca suferă din cauza noastră. Vreți să o vedeți fericită sau nu?
Mama a oftat adânc și s-a sprijinit de tocul ușii.
— Nu știu dacă pot să uit… Dar poate pot încerca.
Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă.
Au urmat luni grele: drumuri la spital, certuri mici și împăcări fragile. Mama nu a devenit niciodată caldă cu Sorin, dar a început să-l accepte lângă ea. Iar eu am învățat că uneori iertarea nu vine peste noapte — dar merită să lupți pentru ea.
Acum stau pe balconul nostru și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare cât de mult putem cere celor dragi să ierte? Și cât de mult putem sacrifica din noi pentru liniștea familiei?