Între două lumi: Povestea unei familii pe marginea prăpastiei

— Ioana, ai văzut telecomanda? Nu găsesc nimic în casa asta!
Vocea lui Radu răsună din sufragerie, acoperind râsetele copiilor care se joacă pe covor. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. E a treia oară azi când mă strigă pentru nimicuri. Mă uit la ceas: 19:30. Mai am de terminat un raport pentru serviciu, trebuie să pregătesc pachețelul pentru școală al lui Vlad și să-l culc pe Daria. În timp ce mă șterg pe mâini, îmi spun în gând: „Cât mai pot să duc?”

Acum un an, viața noastră era alta. Radu lucra la o firmă de IT din București, eu eram contabilă la o mică firmă de construcții. Nu eram bogați, dar ne descurcam. Când Radu a fost concediat, am crezut că e doar o perioadă grea. „O să-mi găsesc altceva repede”, mi-a spus atunci, cu zâmbetul lui cald. Am crezut în el. Am crezut că suntem o echipă.

Primele luni au trecut repede. Radu aplica la joburi, mergea la interviuri, dar parcă nimic nu se lega. Între timp, a început să joace mai mult pe calculator. La început, era doar o oră-două seara. Apoi, orele s-au transformat în zile întregi. Când i-am atras atenția, mi-a spus că are nevoie să se relaxeze, că e stresat și că „mâine” va căuta din nou.

Mâinele s-au adunat într-un an. Eu am început să lucrez suplimentar ca să acopăr cheltuielile. Am renunțat la ieșirile cu prietenele, la micile bucurii. Copiii au început să întrebe de ce tata nu merge la serviciu. Daria, care are doar cinci ani, m-a întrebat într-o seară: „Mami, tati e bolnav?”

Într-o duminică dimineață, după ce am făcut clătite pentru toți, am încercat să vorbesc cu el:
— Radu, trebuie să discutăm serios. Nu mai putem continua așa. Eu nu mai fac față singură.
El nici nu s-a uitat la mine. A continuat să apese frenetic tastele:
— Ioana, lasă-mă puțin! Sunt într-un raid important.
M-am simțit invizibilă. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate nu-l susțin destul? Poate presiunea mea îl face să se retragă și mai mult? Dar apoi mă uitam la copii: Vlad făcea lecțiile singur, Daria își căuta păpușa preferată prin casă și mă întreba mereu când vine tati să se joace cu ea.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o notă mică la matematică. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a spus cu ochii în pământ:
— Mami, am încercat să-l rog pe tati să mă ajute, dar mi-a zis că e ocupat.
Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu mama mea, care stă la țară:
— Ioana, nu poți duce totul singură! Spune-i clar că trebuie să se trezească!
Dar cum să-i spun? De fiecare dată când încercam să deschid subiectul, Radu devenea defensiv sau pur și simplu se retrăgea în camera lui cu monitorul luminându-i chipul obosit.

Prietenii noștri au început să ne evite. La aniversarea Dariei au venit doar două familii. Restul au invocat motive vagi. M-am simțit izolată și rușinată. Parcă toată lumea știa ce se întâmplă la noi acasă.

Într-o seară târzie, după ce am terminat de lucrat și copiii dormeau deja, m-am așezat lângă el pe canapea:
— Radu, te rog… Uită-te la mine! Nu mai suntem o familie. Eu nu mai pot…
A oftat adânc și pentru prima dată după mult timp m-a privit cu adevărat:
— Știu că te-am dezamăgit… Dar nu știu cum să ies din asta.
Am simțit un val de compasiune și furie în același timp.
— Atunci cere ajutor! Pentru tine, pentru noi…

A doua zi dimineață a plecat fără să spună nimic. Am crezut că m-a lăsat. Dar s-a întors după câteva ore cu ochii roșii:
— Am fost la un psiholog… Nu știu dacă mă poate ajuta, dar vreau să încerc.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Sunt zile când recade în vechile obiceiuri și zile când încearcă să fie prezent. Eu încă muncesc prea mult și încă mă simt singură uneori. Dar acum avem o șansă.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine mai sunt în România? Câte duc povara unei familii pe umeri fără ca cineva să le vadă? Oare cât putem rezista înainte ca totul să se destrame?