Ultima scrisoare a Ilincăi: O mamă între durere și speranță

— Nu te mai duce, Ilinca! Nu vezi cum ninge? Drumurile-s un coșmar, te rog, rămâi acasă! vocea mea răsuna disperată în holul mic, printre fularele și gecile agățate la întâmplare. Ilinca, cu ochii ei mari și luminoși, m-a privit cu răbdarea pe care doar adolescenții o pot avea când cred că părinții lor exagerează.

— Mamă, e doar o petrecere la Mara. Vin înapoi înainte de miezul nopții, promit! Și-a tras căciula peste părul castaniu și a zâmbit larg, așa cum făcea mereu când voia să mă liniștească. Dar inima mea bătea nebunește. Am simțit un gol în stomac, o presimțire pe care nu am știut să o explic. Am vrut să-i spun să nu plece, să o țin lângă mine cu orice preț, dar m-am oprit. Nu voiam să fiu mama aceea sufocantă.

A ieșit pe ușă și a dispărut în noapte, lăsând în urmă mirosul de parfum dulceag și promisiunea că va reveni curând. N-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând vântul care bătea în geamuri și încercând să-mi alung gândurile negre. La ora două dimineața, telefonul a sunat. Era Vlad, tatăl Ilincăi, cu vocea spartă de plâns: „A avut un accident… vino la spital.”

Nu-mi amintesc drumul până acolo. Totul e un haos de lumini, sirene și fețe străine. Am ajuns prea târziu. Ilinca nu mai era. Avea doar șaptesprezece ani. Lumea mea s-a prăbușit într-o clipă. M-am agățat de hainele ei, de mirosul din cameră, de orice urmă care îmi amintea că a existat.

Zilele au trecut ca prin ceață. Vlad și cu mine nu ne-am mai vorbit decât strictul necesar. El s-a închis în biroul lui, eu în camera Ilincăi. Mama mea încerca să mă ajute, dar fiecare vorbă era ca o rană nouă: „Trebuie să mergi mai departe pentru ea.” Cum să merg mai departe când tot ce aveam mai drag mi-a fost smuls?

Într-o dimineață, căutând ceva de care nici nu-mi amintesc acum, am găsit o cutie mică sub patul Ilincăi. Era plină cu bilețele colorate, desene și jurnale vechi. Printre ele, o scrisoare cu numele meu pe plic: „Pentru mama, dacă vreodată ai nevoie să-ți amintești cât te iubesc.” Mâinile îmi tremurau când am deschis-o.

„Mamă,
Știu că uneori te superi pe mine că nu-ți spun tot sau că mă cert cu tine din nimicuri. Dar vreau să știi că tu ești cea mai bună prietenă a mea. Dacă citești asta, probabil sunt plecată undeva sau poate doar ai nevoie să-ți amintești că nu ești singură. Îți mulțumesc că ai avut răbdare cu mine și că m-ai iubit chiar și când nu meritam. Te iubesc până la stele și înapoi.
Ilinca”

Am izbucnit în plâns, un plâns care m-a golit de tot ce adunasem în mine zile întregi. Am citit scrisoarea de zeci de ori. Fiecare cuvânt era ca o mângâiere peste sufletul meu sfâșiat.

În zilele următoare am început să citesc jurnalele ei. Am descoperit fricile ei ascunse, visele pe care nu mi le spusese niciodată: voia să devină medic veterinar, să călătorească la munte cu trenul vechi de la Sinaia la Brașov, să adopte un câine bătrân din adăpost. Am găsit desene cu noi două râzând pe malul Dunării la bunici și bilețele cu poezii scrise pentru mine.

Vlad a intrat într-o seară în cameră și m-a găsit citind una dintre poezii. S-a așezat lângă mine fără să spună nimic. Pentru prima dată după mult timp, am plâns împreună. Ne-am spus toate lucrurile pe care le ținuserăm ascunse: vinovăția lui că nu a dus-o el la petrecere, vinovăția mea că nu am insistat mai mult să rămână acasă.

— Crezi că ne va ierta vreodată? a întrebat el printre suspine.
— Nu știu… Poate trebuie să ne iertăm noi întâi.

Am început să mergem împreună la cimitir, să îi ducem flori și să îi citim din scrisorile ei. Mama venea și ea uneori și povestea despre copilăria Ilincăi, despre cât de curajoasă era când s-a urcat prima dată pe bicicletă sau cum a salvat un pisoi dintr-un copac.

Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săraca familie Popescu… cine ar fi crezut?” Unii ne evitau privirea pe stradă, alții veneau cu prăjituri sau vorbe goale: „Timpul vindecă tot.” Dar timpul nu vindecă nimic; doar te obișnuiești cu durerea.

Am început să scriu scrisori către Ilinca. Îi povesteam despre fiecare zi fără ea, despre cum mi-e dor de râsul ei sau despre cum mi-e frică să intru în camera ei goală. Am lăsat una dintre scrisori sub perna ei, ca și cum ar fi putut s-o citească vreodată.

Într-o zi am găsit curajul să merg la adăpostul de câini din oraș. Am adoptat un câine bătrân și șchiop pe care l-am numit Stea, după una dintre poeziile Ilincăi: „Stelele nu mor niciodată, doar se ascund pentru o vreme.” Stea m-a ajutat să simt din nou bucuria simplă a vieții – plimbările prin parc, linsul pe mâini dimineața, privirea lui blândă.

Am început să vorbesc cu alte mame care au trecut prin aceeași durere. Ne întâlneam la biserică sau la cafenea și ne spuneam poveștile fără rușine sau teamă de judecată. Împreună am învățat că nu suntem singure și că dragostea pentru copiii noștri nu moare niciodată.

Astăzi încă port inelul Ilincăi pe lanț la gât și citesc scrisoarea ei ori de câte ori simt că mă prăbușesc din nou. Durerea nu dispare, dar am învățat să trăiesc cu ea și să găsesc speranță în micile semne pe care mi le lasă viața – un curcubeu după ploaie, un cântec la radio sau privirea blândă a lui Stea.

Mă întreb adesea: dacă aș fi insistat mai mult în acea seară? Dacă aș fi spus „nu” cu mai mult curaj? Dar poate adevărata întrebare este: cum putem găsi sens după ce pierdem tot ce aveam mai drag? Poate răspunsul stă chiar în ultimele ei cuvinte: „Te iubesc până la stele și înapoi.” Voi putea oare vreodată să mă iert cu adevărat?