Fructe pentru nepoți sau hrană gourmet pentru pisici?

— Nu pot să cred, Mariana! Copiii mei n-au văzut o portocală de două săptămâni, iar tu le cumperi pisicilor tale pateu gourmet!
Vocea Anei, nora mea, răsuna prin bucătăria mică, plină de miros de cafea și de pâine prăjită. M-am oprit din tăiatul legumelor pentru ciorbă și am privit-o peste ochelari. Îmi tremura mâna, dar nu voiam să-i arăt asta.
— Ana, dragă, știi bine că le iubesc pe pisici ca pe copiii mei. Și… nu e vina mea că fructele sunt atât de scumpe la piață.
Ea a oftat și a dat ochii peste cap, apoi a început să-și strângă copiii de prin casă. Rareș, cel mic, se juca cu motanul meu, Pufi, trăgându-l de coadă. Am simțit un nod în gât văzându-l atât de slab și palid.
— Mamaie, ai ceva dulce? — a întrebat el cu voce stinsă.
— Am niște mere, dragule. Vrei să-ți curăț unul?
Ana s-a întors brusc spre mine:
— Merele alea vechi din cămară? Nu vezi că nici pisicile nu le mănâncă?
M-am simțit rușinată. Poate că avea dreptate. Merele acelea erau tari și zbârcite. Dar pensia mea abia îmi ajunge să plătesc întreținerea și să iau medicamentele pentru inimă. Pisicile mele sunt singura mea bucurie de când bărbatu-meu s-a dus. Le hrănesc bine pentru că mă tem să nu pățească ceva, să nu rămân chiar singură.

— Ana, dacă vrei, pot să merg mâine la piață și să iau niște portocale pentru copii.
— Și cu ce bani? — a răspuns ea tăios. — O să le iei din banii de la pensie sau o să vină iar tataie cu plicul?
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. De ce trebuie să-mi amintească mereu că depindem de ajutorul lui Sorin, fiul meu? El muncește în Germania și trimite bani când poate. Dar nu e vina mea că viața e grea aici.

— Ana, nu vreau să ne certăm. Știi bine că dacă aș putea, aș face orice pentru voi.
Ea a tăcut o clipă, apoi a început să plângă încet, cu fața în palme.
— Îmi pare rău… Sunt obosită. Nu mai știu ce să fac. Copiii vor dulciuri, vor fructe, vor haine noi… Iar eu abia reușesc să le pun ceva pe masă.
Am lăsat cuțitul jos și m-am apropiat de ea. I-am pus mâna pe umăr.
— Ana, hai să găsim o soluție împreună. Poate reușim să facem rost de ceva bani în plus. Poate vând niște borcane cu dulceață la piață…
Ea a ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii.
— Și pisicile? O să le lași fără mâncarea lor scumpă?
Am zâmbit amar.
— Pisicile mele au nevoie de mine… dar și voi sunteți familia mea. O să încerc să împart tot ce am.

În seara aceea, după ce Ana a plecat cu copiii acasă, am rămas singură în bucătărie. Pufi s-a urcat pe genunchii mei și a început să toarcă. Am privit spre raftul cu conservele scumpe pentru pisici și apoi spre coșul cu mere zbârcite.

Mi-am amintit de vremurile când eram copil și mama ne dădea mere coapte la cuptor ca desert de Crăciun. Nu aveam nici atunci prea multe, dar parcă eram mai fericiți. Acum totul e mai complicat: banii nu ajung niciodată, copiii vor tot mai mult, iar eu mă simt prinsă între două lumi — una în care animalele sunt singura mea alinare și alta în care familia mă acuză că nu fac destul.

A doua zi am mers la piață cu inima strânsă. Am cumpărat două kilograme de portocale și câteva banane. Am renunțat la o conservă gourmet pentru pisici ca să pot plăti fructele. Când am ajuns acasă la Ana, copiii au țipat de bucurie văzând fructele colorate.

— Mulțumim, mamaie! — au strigat amândoi și m-au îmbrățișat strâns.
Ana mi-a zâmbit timid.
— Îmi pare rău pentru ieri… Poate am fost prea dură.
Am dat din cap.
— Știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu uneori… Dar trebuie să fim împreună.

Seara aceea am petrecut-o împreună, povestind despre vremurile vechi și râzând de năzbâtiile copiilor. Pisicile s-au mulțumit cu mâncare mai simplă și au dormit liniștite lângă sobă.

Dar întrebarea rămâne: unde tragem linia între nevoile celor dragi și propriile noastre mici bucurii? Oare dragostea se măsoară în portocale sau în conserve gourmet? Poate cineva să-mi spună cum găsim echilibrul?