Inima lui Vlad: O poveste despre pierdere, curaj și speranță

— Nu-l lăsa pe Vlad să se joace singur în curte, te rog, Irina! vocea soțului meu, Cătălin, răsuna încă în urechile mele, deși trecuseră deja câteva ore de când îl lăsasem pe băiatul nostru la vecina de la doi, doamna Stanciu. Era o zi obișnuită de primăvară în Ploiești, cu miros de iarbă proaspăt tunsă și copii alergând printre blocuri. Nu aveam de unde să știu că acea zi avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

— Nu-ți face griji, Cătăline, îi răspunsesem atunci, încercând să-mi ascund neliniștea. Vlad e în siguranță. Doamna Stanciu are grijă de el ca de propriul nepot.

Dar nu a fost așa. La doar o oră după ce am ajuns la muncă, telefonul a sunat. Era vocea tremurată a vecinei:

— Irina, vino repede! Vlad… s-a întâmplat ceva… a căzut pe scări… nu răspunde…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat ca nebuna pe stradă, cu inima bubuindu-mi în piept. Când am ajuns, Vlad era deja inconștient, iar ambulanța tocmai pleca spre spital. Nu-mi amintesc drumul până la Spitalul de Copii din București. Totul era o ceață densă, plină de sirene și lacrimi.

Cătălin a ajuns la spital la scurt timp după mine. Țipa la medici, îi acuza că nu fac destul, că nu se mișcă destul de repede. Eu nu puteam decât să mă uit la Vlad, atât de mic și fragil pe patul acela rece, cu tuburi și aparate care bipăiau neîncetat.

— Doamnă Popescu, trebuie să vă pregătim pentru ce e mai rău, ne-a spus doctorul Marinescu, cu o voce blândă dar fermă. Vlad are leziuni cerebrale grave. Facem tot ce putem.

Au urmat ore întregi de așteptare chinuitoare. M-am rugat la Dumnezeu, am promis orice: să fiu mai bună, să nu mai țip niciodată la Vlad când varsă laptele pe covor, să-l duc în fiecare duminică în parc. Dar rugăciunile mele nu au schimbat nimic.

Când medicii au venit cu vestea că Vlad nu mai are activitate cerebrală, am simțit că mă prăbușesc. Cătălin a început să plângă în hohote, iar eu am rămas împietrită. Nu puteam accepta că băiețelul meu vesel și curios nu va mai deschide niciodată ochii.

Apoi a venit întrebarea care mi-a sfâșiat sufletul:

— V-ați gândit vreodată la donarea de organe? Sunt alți copii care ar putea trăi datorită lui Vlad…

Cătălin a explodat:

— Cum puteți să ne cereți asta? E copilul nostru! Nu-l atingeți!

Eu însă am simțit o liniște ciudată. M-am uitat la Vlad și mi-am amintit cum îmi spunea mereu:

— Mami, eu vreau să fiu supererou! Să salvez oameni!

Poate că acum avea șansa să fie un erou adevărat. Am încercat să-i explic lui Cătălin:

— Dacă Vlad ar putea salva un alt copil… poate că asta ar fi ultima lui dorință.

Ne-am certat ore întregi. Familia lui Cătălin ne-a acuzat că vrem să-l „vindem” pe Vlad. Mama mea plângea și mă implora să nu fac asta.

— Irina, nu poți să-l lași pe băiatul tău fără trup! Ce o să spună lumea?

Dar lumea nu știa nimic despre durerea mea. Despre golul care se lărgea în pieptul meu cu fiecare minut care trecea.

În cele din urmă, am semnat hârtiile. Am simțit că îi dau drumul lui Vlad spre o lume unde poate chiar va fi un supererou.

După câteva zile, am primit o scrisoare anonimă de la părinții unui băiețel din Iași care primise inima lui Vlad:

„Nu vom uita niciodată sacrificiul vostru. Copilul nostru trăiește datorită fiului vostru curajos.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Cătălin nu mi-a vorbit luni întregi. S-a mutat la fratele lui din Brașov și m-a lăsat singură cu amintirile și vinovăția mea.

Vecinii au început să mă ocolească. Unii șușoteau pe la colțuri:

— Uite-o pe aia care și-a dat copilul la doctori…

Dar eu știam că am făcut ceea ce era corect. Chiar dacă durerea nu va dispărea niciodată, știam că Vlad trăiește prin altcineva.

Anii au trecut greu. Am început să lucrez ca voluntar într-o asociație pentru donarea de organe. Am cunoscut alte mame ca mine — unele care au pierdut totul, altele care au primit o nouă șansă datorită unor oameni ca Vlad.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am trădat memoria fiului meu. Dar apoi îmi amintesc zâmbetul lui și felul în care își punea mâinile în șolduri, imitând supereroii din desene animate.

Poate că adevărata putere stă în a dărui atunci când ai pierdut totul.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă același lucru? Sau e mai ușor să judecăm din umbră? Ați putea voi să dați viață altcuiva atunci când lumea voastră se prăbușește?