Un telefon la miezul nopții de la soacra mea m-a dus, împreună cu copilul, la secția de poliție
— Irina, vino repede! S-a întâmplat ceva cu Radu! Vocea soacrei mele, doamna Mariana, tremura la capătul firului. Era trecut de miezul nopții și abia reușisem să adorm copilul. M-am ridicat brusc din pat, simțind cum inima mi se strânge. Radu, soțul meu, nu răspundea la telefon.
În casă era liniște, doar respirația grea a micuței Ana, fetița noastră de opt luni, se auzea din pătuț. Am luat-o în brațe, am înfășurat-o într-o păturică și am ieșit pe ușă fără să mă gândesc prea mult. Strada era pustie, iar ploaia bătea în geamurile mașinii în timp ce conduceam spre apartamentul socrilor. Mă rugam să nu fie nimic grav.
Când am ajuns, ușa era larg deschisă. În sufragerie, Mariana plângea cu capul în mâini, iar socrul meu, domnul Viorel, încerca să o liniștească. Pe masă erau sticle goale și farfurii cu resturi de mâncare. Radu nu era nicăieri.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat aproape șoptit.
— S-au certat rău… Radu și fratele lui, Paul. A fost groaznic… Paul a sunat la poliție! Mariana își ștergea lacrimile cu colțul unui șervețel mototolit.
Am simțit cum mă cuprinde panica. Nu era prima dată când băutura aducea scandaluri în familia lor, dar niciodată nu se ajunsese atât de departe. Ana s-a trezit și a început să plângă. Am încercat să o liniștesc, dar mâinile îmi tremurau.
— Unde e Radu acum?
— L-au luat polițiștii… Nici nu știu ce să fac! Mariana a izbucnit din nou în plâns.
Am luat telefonul și am sunat la secția de poliție. Mi-au spus că pot veni să vorbesc cu el. Am privit-o pe Ana și am știut că nu pot lăsa lucrurile așa. Am plecat spre secție cu copilul în brațe, simțindu-mă mai singură ca niciodată.
Pe drum, gândurile îmi fugeau haotic: Cum am ajuns aici? De ce nu am făcut nimic până acum? De ce am acceptat mereu ca băutura să fie centrul vieții lor de familie?
La secție, atmosfera era apăsătoare. Un polițist tânăr m-a condus într-o cameră mică, unde l-am găsit pe Radu cu capul plecat. Avea o zgârietură pe obraz și ochii roșii de la plâns sau poate de la alcool.
— Irina… îmi pare rău… n-am vrut să ajungem aici.
— Ce s-a întâmplat? De ce ai făcut asta?
— Paul a început să mă provoace… iar eu… n-am mai rezistat. Am băut prea mult… Nu-mi mai amintesc tot.
Ana s-a agitat în brațele mele. Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu pentru mine, ci pentru ea. Pentru copilul nostru care merita mai mult decât scandaluri și nopți pierdute.
— Radu, trebuie să te oprești! Nu mai pot trăi așa! Nu vreau ca Ana să crească printre certuri și poliție!
El a tăcut. Polițistul ne-a spus că va trebui să rămână peste noapte pentru declarații. Am ieșit din secție cu Ana adormită pe umărul meu și cu sufletul sfâșiat.
În zilele următoare, scandalul s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă. Familia lui Radu a încercat să mușamalizeze totul: „A fost doar o ceartă între frați”, „Nu trebuie să știe nimeni”, „Ce-o să zică lumea?”. Eu însă nu mai puteam tăcea.
Am început să vorbesc deschis cu Radu despre dependența lui de alcool și despre cum ne afectează pe toți. La început s-a supărat, apoi a încercat să promită că se schimbă. Dar fiecare promisiune era urmată de o nouă dezamăgire.
Mariana mă suna zilnic: „Irina, nu-l părăsi! E tatăl copilului tău!” Dar eu știam că dacă nu pun piciorul în prag acum, Ana va crește într-un mediu toxic.
Într-o seară, după ce Radu s-a întors acasă mirosind a alcool, am luat o decizie grea: am împachetat câteva lucruri pentru mine și pentru Ana și am plecat la mama mea. Radu a venit după noi plângând: „Nu mă lăsa! Promit că mă schimb!”
— Nu mai pot crede promisiuni goale, Radu! Dacă vrei să fii tatăl Anei, dovedește-mi că poți fi OM!
Au urmat luni grele: consiliere psihologică pentru mine, discuții lungi cu avocați și încercări disperate ale familiei lui Radu de a mă face să mă răzgândesc. Dar pentru prima dată în viața mea am simțit că fac ceea ce trebuie.
Astăzi stau pe canapea cu Ana în brațe și privesc pe geam la ploaia care cade liniștit peste oraș. Încerc să-mi adun gândurile și să găsesc răspunsuri la întrebările care mă macină.
Oare câte femei mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi binele copilului tău în locul aparențelor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?