Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate de gelozia unui copil

— Nu vreau să vii cu noi la munte! Nici măcar nu ești mama mea!
Vocea lui Radu a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, iar Vlad, iubitul meu, a rămas nemișcat, cu mâna pe clanța ușii. Eu am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară luna asta când Radu, băiatul lui Vlad din prima căsătorie, îmi spunea în față că nu mă vrea în preajma lui. Avea doar unsprezece ani, dar cuvintele lui tăiau mai adânc decât orice ceartă de adult.

M-am așezat pe marginea canapelei, încercând să-mi ascund lacrimile. Vlad s-a apropiat de mine, dar privirea lui era plină de neputință.

— Irina, știi că e greu pentru el… Nu vrea să te rănească, doar că îi e dor de mama lui.

— Și eu ce să fac, Vlad? Să dispar? Să mă prefac că nu exist?

Radu a trântit ușa camerei lui și am rămas singuri. Am simțit cum între mine și Vlad se ridică un zid invizibil. Ne iubeam de aproape doi ani, iar de când ne-am mutat împreună, totul părea să se destrame. Fosta lui soție, Simona, îl suna aproape zilnic să-i spună cât de greu îi este lui Radu fără ea. Iar eu eram mereu „cealaltă”, oricât m-aș fi străduit.

Într-o seară, după ce Radu a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Nu mai pot, Vlad. Mă simt ca o intrusă în propria casă. Orice fac e greșit. Dacă îi cumpăr ceva lui Radu, spune că vreau să-l cumpăr. Dacă nu-i cumpăr nimic, spune că nu-mi pasă de el.

Vlad a oftat adânc.

— Știu… Dar e copilul meu. Nu pot să-l forțez să te accepte. Poate are nevoie de timp.

Timpul însă nu părea să vindece nimic. Dimpotrivă, conflictele se întețeau. Într-o zi, am găsit desenată pe oglinda din baie o inimă ruptă în două și sub ea scris cu pastă de dinți: „Pleacă!”

Am plâns în tăcere, apoi am șters totul înainte ca Vlad să vadă. Nu voiam să-l pun într-o poziție imposibilă. Dar rana rămânea acolo.

Într-o sâmbătă dimineață, când Vlad era la cumpărături, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să fiu. Dar mi-ar plăcea să fim prieteni. Putem încerca?

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui mari și negri.

— Dacă ai dispărea, tata ar fi din nou fericit cu mama. Tu ne-ai stricat familia.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-i spun că nu eu am despărțit-o pe Simona de Vlad, că povestea lor se terminase cu mult înainte să apar eu. Dar ce rost avea? Pentru el eram vinovată de tot răul din lume.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am închis în baie și am plâns până târziu. Când Vlad a bătut la ușă, i-am spus doar:

— Nu știu cât mai pot duce asta…

A doua zi, Vlad a încercat să vorbească cu Radu.

— Mamă-ta și cu mine nu ne vom împăca niciodată. Irina nu are nicio vină pentru ce s-a întâmplat între noi. Te rog să încerci măcar să o cunoști.

Radu a tăcut, dar privirea lui era încă plină de ură.

Au urmat luni întregi de încercări: excursii în trei care se terminau cu certuri, seri de filme în care Radu refuza să stea lângă mine, zile în care mă simțeam invizibilă în propria casă. Prietenele mele îmi spuneau să plec, că nu merită să mă sacrific pentru un copil care nu mă va accepta niciodată.

Dar îl iubeam pe Vlad. Și undeva, adânc în sufletul meu, speram că Radu va vedea cât de mult țin la el.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme de la serviciu, l-am găsit pe Radu plângând în camera lui. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat?

— M-a certat mama la telefon… Mi-a zis că dacă o iubesc pe tine, înseamnă că nu o mai iubesc pe ea…

Atunci am înțeles: Radu era prins între două lumi care se luptau pentru el. Am îngenuncheat lângă el și l-am luat în brațe pentru prima dată.

— Nu trebuie să alegi între noi. Poți să o iubești pe mama ta și să mă placi și pe mine. Nu e nimic rău în asta.

A plâns mult atunci și parcă ceva s-a schimbat între noi. Nu am devenit prieteni peste noapte, dar a început să mă salute dimineața și uneori chiar îmi cerea ajutorul la teme.

Totuși, relația mea cu Vlad rămânea tensionată. Simona continua să-l sune și să-i spună că băiatul suferă din cauza mea. Într-o seară, după o discuție aprinsă la telefon cu ea, Vlad mi-a spus:

— Poate ar trebui să ne despărțim o vreme… Să-i dăm timp lui Radu să se liniștească.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toate sacrificiile mele păreau zadarnice.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Cât timp trebuie să aștept ca cineva să mă accepte?

Am plecat la mama pentru câteva zile. Acolo am avut timp să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Oare merită să lupți pentru o iubire care te face mereu să te simți vinovat? Sau trebuie să renunți atunci când dragostea doare prea tare?

După o săptămână, Vlad m-a sunat:

— Radu vrea să vorbească cu tine…

Am acceptat întâlnirea cu inima strânsă. Când l-am văzut pe Radu venind spre mine cu un desen în mână — trei oameni ținându-se de mână — am simțit pentru prima dată speranță.

Dar încă mă întreb: cât trebuie să te sacrifici pentru fericirea altora? Și cât poți duce până când uiți cine ești tu cu adevărat?