„Nu mai pot să-ți fiu mamă, Sorine. Descurcă-te singur!”

— Sorine, nu mai pot. De azi înainte, fiecare își cumpără mâncarea și gătește pentru el. Eu m-am săturat să fiu bucătăreasa și menajera ta.

Am spus-o pe un ton calm, dar în stomac simțeam cum mi se răsucesc toate organele. Sorin s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. Era seară, masa era întinsă, copiii — Ilinca și Vlad — tocmai terminaseră temele și se așezaseră la masă. Nici nu apucasem să pun farfuria cu ciorbă pe masă, că Sorin a izbucnit:

— Ce-ai zis?! Cum adică să-mi gătesc singur? Tu ce faci toată ziua acasă?

Ilinca a lăsat lingura jos, iar Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari. Am simțit cum mi se strânge gâtul, dar am continuat:

— Mă ocup de copii, de casă, de jobul meu part-time, de facturi… Nu mai pot să le fac pe toate. Nu e normal să mă port cu tine ca și cu un copil mare.

Sorin a trântit furculița pe masă, s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas cu copiii privind în gol, iar liniștea apăsătoare s-a așternut peste noi. Ilinca a șoptit:

— Mami, e vina mea?

Mi-au dat lacrimile. M-am dus lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Nu, iubita mea. Nu e vina ta. E ceva între mine și tati.

Adevărul era că mă simțeam vinovată pentru tot. Pentru că am acceptat ani la rând să fiu „femeia bună la toate”, pentru că am tăcut când Sorin venea acasă și se arunca pe canapea cu telefonul în mână, pentru că am pus mereu nevoile lui înaintea nevoilor mele.

Când ne-am căsătorit, eram amândoi tineri și visători. Sorin lucra la o firmă de construcții, eu eram educatoare la grădinița din cartier. Ne-am mutat într-un apartament micuț din Drumul Taberei și visam la o viață simplă, dar fericită. Dar după ce au venit copiii, totul s-a schimbat. Eu am rămas acasă doi ani cu Ilinca, apoi încă doi cu Vlad. Sorin a început să lucreze tot mai mult, dar banii nu ajungeau niciodată. Eu am început să iau proiecte de acasă — corectam teme pentru elevi, făceam traduceri — orice ca să mai aduc un ban.

Seara, când el venea acasă, eu eram deja epuizată. Dar tot eu puneam masa, spălam vasele, făceam baie copiilor, verificam temele. El se plângea mereu că e obosit și că are nevoie de liniște. Așa au trecut anii: eu alergând între joburi și casă, el tot mai absent.

În ultimul an însă, ceva s-a rupt în mine. Într-o zi m-am trezit plângând în baie fără motiv clar. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, haine vechi. Am început să citesc despre burnout și codependență. Am realizat că nu mai sunt partenera lui Sorin, ci mama lui.

Am încercat să-i vorbesc despre asta:

— Sorine, simt că nu mai pot. Am nevoie de ajutor.

— Exagerezi! Toate femeile fac asta. Ce vrei, să mă apuc eu de gătit? Să râdă lumea de mine?

Discuțiile noastre sfârșeau mereu cu el ridicând tonul sau plecând din cameră. M-am simțit tot mai singură.

Azi însă am simțit că nu mai pot continua așa. Când l-am văzut cum își aruncă hainele pe jos și mă strigă să-i aduc apă la televizor, ceva s-a rupt definitiv.

După ce a plecat din bucătărie trântind ușa, am stat mult pe gânduri. Copiii au mers la culcare fără să spună nimic. Noaptea aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea.

Dimineața următoare, Sorin nu mi-a vorbit deloc. Și-a făcut cafeaua singur — pentru prima dată după mulți ani — și a plecat la muncă fără să-și ia rămas bun.

La prânz m-a sunat mama:

— Ce-ai pățit? Sorin mi-a scris că e supărat pe tine.

— Mamă, nu mai pot să-i fiu mamă soțului meu! Vreau să fie partenerul meu, nu copilul meu răsfățat!

Mama a oftat:

— Așa sunt bărbații… Trebuie să ai răbdare.

Dar eu nu mai aveam răbdare. Seara am stat de vorbă cu copiii:

— Vreau să știți că vă iubesc mult. Dar trebuie să avem grijă fiecare de noi. Nu e normal ca mami să facă totul singură.

Ilinca m-a privit serioasă:

— Pot să-mi fac singură sandvișul dimineața.

Am zâmbit printre lacrimi:

— Mulțumesc, iubita mea.

Au trecut câteva zile tensionate. Sorin era distant și morocănos. Într-o seară a venit acasă cu o pungă de la supermarket și a încercat să-și gătească ceva rapid. A ars tigaia și a început să înjure printre dinți:

— Uite ce-ai făcut! Acum trebuie să-mi gătesc singur ca un fraier!

Am încercat să nu reacționez. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă până am adormit.

În weekend am avut o discuție serioasă:

— Sorine, dacă vrei ca familia asta să meargă înainte, trebuie să fim o echipă. Nu pot duce totul singură.

El s-a uitat la mine lung:

— Tu chiar vrei să divorțăm?

— Nu vreau asta… Dar vreau respect și sprijin.

A tăcut mult timp. În zilele următoare a început să mă ajute timid: ducea gunoiul fără să-i spun, spăla vasele uneori. Era stângaci și iritat, dar vedeam un efort mic acolo.

Nu știu dacă vom reuși sau dacă ne vom despărți într-o zi. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu sclava nimănui — nici măcar a bărbatului pe care l-am iubit cândva.

Mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face în locul meu?